„Inima mi se bate când aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel Mare, lui Mihai Viteazul, da, domnilor mei! Şi nu mă ruşinez a vă zice că aceşti bărbaţi, pentru mine, sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, decât Hanibal, decât Caesar – aceştia sunt eroii lumei, în loc ca cei dintâi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Rahova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de români”! (Mihail Kogălniceanu).
Citatul nu este de loc întâmplător… Generaţia de la 1848 a luptat pentru afirmarea primatului naţional!
M. Kogălniceanu considera „istoria lumii” doar un fundal şi îi opunea răspicat „Istoria patriei IDEALE” şi nu ezita să spună că Suceava comportă pentru el o rezonanţă mai adâncă decât Salamira, iar Ştefan cel Mare, trebuie situat înaintea „eroilor lumii”.
1848 sau românocentrismul
Mihail Kogălniceanu şi românocentrismul. Această concepţie pune stăpânire pe tot veacul al XIX-lea. Vasile Alecsandri mergând pe această concepţie a românocentrismului sau altfel spus – românii sunt „buricul” Europei, versifică:
„Să trăieşti ostaş române
Stâlp al lumii apusene
Tu cu pieptu-ţi ai oprit
Valul crunt din răsărit
Şi cu braţul tău armat
Pasul soartei l-ai schimbat”
A trebuit să se nască însă marele Nicolae Iorga (1871-1940) pentru ca-n discursul său de intrare la Academia Română de la 17 mai 1911, intitulat „Două concepţii istorice” să spulbere romantismul istoric sau românocentrismul istoric, specifice mijlocului şi sfârşitului secolului al XIX-lea.
Nicolae Iorga a fost istoricul sau marele geniu istoric, „o minune de om”, cum l-a numit A.D. Xenopol, care a topit filosofia în istorie. De fapt, Nicolae Iorga, cel care a scris peste 1250 de cărţi a recunoscut: „Am scris mult şi tot ce am scris e imperfect, fiindcă ţara mea are multe de acoperit!”. Ce adevăr a grăit marele Iorga!
Tot N. lorga mai spunea ,,Cine lucrează mult poate greşi mult!” sau „să avem smerenia descoperirilor şi curajul prostiilor noastre”. Conside¬rând spaţiul sud-est european un „laborator al istoriei” şi considerând istoria ca o necesitate pentru conştiinţa umană, Nicolae Iorga va aduce prin opera sa istorică, istoria pe drumul cel bun, adică al realismului istoric. Şi tot Nicolae Iorga conchidea: „Prin nimic nu se vede mai concret şi mai perfect omul decât prin istorie”. Concepţia istorică a narelui Iorga – realismul istoric – a fost continuată de Constantin C. Giurescu, ce spunea tranşant: „Singurul rol al istoriei este acela de a scoate adevărul la lumină”.
Altfel spus, la ora actuală trebuie să vorbim despre „o istorie pentru istorie”, după exprimarea istoricului Vasile Pârvan. Paul Valery acuza chiar istoriografia că „înşeală popoarele cu visuri primejdioase”.
Profesorul de istorie este dator azi mai mult ca oricând să se situeze pe linia realismului istoric, cu toate repercusiunile ulterioare. Linia predării în stil romantic sau românocentrist, este de mult depăşită! Este necesar să subliniem rolul nostru la gurile Dunării, să ne considerăm o „enigmă la gurile Dunării”, după spusele istoricului Gh. Brătianu, dar să nu exagerăm! Posada (po sada), Rovine (rovine), Vaslui (Podul înalt), Războieni (Valea Albă), rămân locurile noastre istorice pe veci întipărite în conştiinţa neamului.
Basarab I, Bogdan I, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul sunt marii noştri voievozi, apărători de neam şi de glie.
Nimeni nu ne poate contesta rolul nostru istoric în timp la gurile Dunării, dar acest rol trebuie subliniat subtil de profesorul sau învăţătorul ce predă obiectul „Istoria românilor”.
Posada (posada), Rovine (rovine), Neajlov (Călugăreni) sau Islaz nu sunt numai locuri geografice. Ele sunt denumiri geografice cu rezonanţă europeană. Mihai Viteazul sau Alexandru loan Cuza demult nu mai sunt personalităţi istorice româneşti, ci personalităţi istorice europene în contextul sec. al XVI şi respectiv al XIX-lea.
Numai aşa se poate preda istoria românilor, în contextul european al vremii sau altfel spus predând istoria naţională cu deplin respect şi pentru istoria altor popoare. Dacă Egiptul a fost un dar al Nilului şi pământul românesc a fost un „dar al Danubiului sau Istrului”. Pontul Euxinus sau Marea Ospitaliera a fost pentru noi românii o fereastră către lume sau puntea de legătură cu alte civilizaţii europene sau asiatice.
Munţii Carpaţi, trecătorile din munţi, posadele sau rovinele româneşti au constituit alături de râuri si fluviul Dunărea elemente ostile si potrivnice în calea duşmanilor. Mediul geografic românesc, spaţiul acesta mioritic existenţial, înşirat cu înclinaţiile românului spre eroism şi cu dragostea adâncă de neam şi pământ, au fost pilonii noştri de rezistenţă de-a lungul timpului. Şi astfel ajung la un celebru mesaj al lui Fr. D. Roosevelt cu ocazia primirii premiului Nobel pentru pace – „Vitejiile istoriei ne-au călit, dar ne-au lăsat şi destule defecte!” Să nu uităm ca profesori de istorie, ca învăţători ce predăm istoria românilor să nu ne prezentăm cu o istorie românească inflexibilă, ci cu o istorie românească reală, veridică, în contextul socio-istoric veacurilor. Să lăsăm la o parte romantismul istoric depășit, să evităm pe cât se poate românocentrismul şi să dăm cuvânt deplin istoriei românești reale cu greşelile făcute și ştiute. Nicolae Iorga, „acest om făcut din flăcări”, cum l-a numit Tudor Vianu, spunea „ştie să moară pentru ţara lui, numai acela care a ştiut să trăiască pentru dânsa”, sau „în cetatea dreptăţii tale poţi fi ucis însă nu învins”.
Şi tot Nicolae Iorga cugeta: „Fără steag de cultură un popor e o gloată, nu o oaste!”
Prof. Teodor Voicu, Școala Gimnazială nr. 1, Albeni, Gorj
