Cronica teatrală – Azilul de noapte – de Maxim Gorki în regia lui Andrei Mihalache

248

Dramaturgia lui Gorki este sigur existenţialistă, debitoare lui Ibsen şi lui Cehov. E şi azi jucat pentru gravitatea problemelor morale şi sociale dezbătute. Plăteşte tribut realismului psihologic, dar în cercul aspru al angajamentului în lupta pentru adevăr. Este antiteatral în „partitura” replicilor fiecărei piese scrise de el (a trăit între 1868 şi 1936). Proiectează pe scenă – în cazul de faţă pe cea a Teatrului Dramatic ,,Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu – tablouri nude din viaţă. Iar ca expresie, manifestă o permanentă atitudine de răzvrătit contra societăţii burgheze şi chiar un ton de ameninţare; şi când te gândeşti, că în România de azi se încearcă reînvierea capitalismului primitiv, a burgheziei rapace şi tribale.
În „Azilul de noapte” – care este o dramă, o soţie adulterină, Vasilisa Karpovna îl împinge pe amant să ucidă pe soţul ei, Mihail Ivanov Kostàliov, proprietarul azilului de noapte. Amantul săvârşeşte omorul, dar numai pentru a o salva pe sora Vasilisei, pe care în realitate o iubeşte.
Pe Maxim Gorki nu-l interesează atât intriga dramei cât dezbaterea unor probleme, redarea unei ambianţe şi crearea unor tipuri.
Şi într-adevăr are o mare forţă dramatică acest tablou al lumii de vagabonzi, declasaţi, pe care Gorki îi cunoaşte bine, îi înţelege, îi compătimeşte, dar nu-i idealizează, căci sunt victimele propriului caracter, dar, în primul rând, ale rânduielilor sociale existente. Din această galerie variată de tipuri (un poliţist, un lăcătuş, o fată nemăritată, o vânzătoare de colţunaşi, un şepcar, un baron, beţivul, un actor ratat şi amnezic, un cizmar, un hamal, un tătar, haimanale fără nume) se detaşează Luka, purtătorul unei nefaste filozofii consolatoare, îmbibată de misticism, şi, alături de el, ludicul, optimistul Satin prin ale cărui cuvinte se exprimă însuşi umanistul Gorki despre demnitatea omului. În aceste roluri, Marian Negrescu şi Radu Botar au evidenţiat teme, idei, motive, atitudini (auto)reflexive. În rolul lui Luka, o menţiune specială pentru maturitatea – şi chiar strălucirea – actoricească a lui Marian Negrescu, figura lui şi vocea lui întrupând un Dumnezeu coborât sofianic între nişte profani care au în sufletul lor totuşi ingenuitatea unor „îngeri degradaţi” cu sufletul de aur.
Dar la o montare de trei ore şi ceva, se cuvine o cronică teatrală pe măsură. „Azilul de noapte” nu este pentru acţiunea regizorală a îndrăzneţului Andrei Mihalache doar un adăpost unde nişte homeless-i se strâng să pună capul – pe bani puţini – pe un pat fără pernă, ci un purgatoriu – cât se poate de contemporan, în care o turmă de orbi fără identitate, borfaşi şi beţivi, dezmoşteniţi ai sorţii şi atinşi, roşi, de vicii, disperaţi şi trişti, rătăcesc în căutarea conştiinţei, adevărului, cauzei existenţei ca oameni cu pandantivul ei în creştinism.
Iată ce ne îndeamnă Andrei Mihalache ori mai degrabă ne somează firesc de cutezător şi cutezător de firesc: „Vi se pare desuet? Priviţi strada, din Bucureşti, Paris ori New York. Peste tot, la Târgu-Jiu, Londra ori Bruxelles, oamenii se destramă, se risipesc, se năruiesc prin implozie într-o lume în care nu este mizerie doar pentru că fac curat şobolanii şi porumbeii ca să nu moară de foame. Suntem de dreapta, de stânga, de centru, dar cine (de Sus) se mai preocupă de oamenii de Jos? Oricât am fi de sus, la un moment dat putem să coborâm la fund. Prin neputinţă, prin trădare, prin renunţare la sine.: „– Nu-i da omului cât poate să ducă?!?” După Hristos, nimic nu mai pare atât de greu, încât omul să nu-şi deschidă larg braţele aşteptând – ca un Icar amator – să i se lipească de omoplaţi aripi de ceară, vise şi utopii, fiind convins că nu soarele l-a doborât pe Icar, ci că îndrăzneţul nu a avut ITP-ul Olimpului şi rovigneta de la zei. Ce noroc – aşa cum spunea Freud – că avem artă ca să nu pierim din… pricina adevărului”.
Deci, cum arătam mai sus, interpretarea a avut declicul necesar, rost(u)irea adecvată, în cazul Anei Negrescu (fiică de actori reputaţi Marian Negrescu şi Gabriela Baciu – n.m.), care şi-a imaginat şi interpretat/ „citit” personajul cu naturaleţe desăvârşită şi dezinvoltură în relief, posedând şi un corp splendid şi o frumuseţe fizică rarisimă; apoi în jurul lui Vlad Fiu, graţie căruia Alioşka transformă un cizmar de 20 de ani în… artist (un clovn) şi un adept al dicteului propriei conştiinţe şi purtător al adevărului care se spune. Au fost convingători – şi convinşi de misiunea „eroilor” întrupaţi de ei – actorii Valeriu Bâzu – mai performant în ipostaza de poliţist decât în cea de soţ –, Nicolae Vicol, Mădălina Ciobănuc, Cătălin Grigoraş, Eugen Titu, Dan Dobroiu.
Însă dincolo de scoaterea unora din ei, din rând, cu câte un accent diferenţiator, trupa de actori a funcţionat ca un întreg, holistic şi unitar. A scos timpul din toate angrenajele lui ucigaşe, dăruindu-se, fiecare cum a înţeles, „clipei de diamant”: Dan Calotă, Rodica Gugu Negrescu, Ion Alexandrescu, Monica Sfetcu, Simona Urs, Sorin Giurca, Cristinel Dobran.
Foarte bune sunt traducerea Ralucăi Rădulescu, precum şi decorul lui Alexandru Radu, costumele Wilhelminei Bekeşi Kuron şi sunetul lui Alexandru Palade. După două-trei spectacole, după această premieră memorabilă, o să survină atât de imperativul salt calitativ.
Am această încredere şi deplină convergenţă a viziunii că spectacolul îşi va merita cu prisosinţă viitorul.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here