Cronica plastică – Costel Păun: ut technica poesis

702

Piatra este betelul, adică fundamentul, temelia catabazică, arhetipul reductio in originarium. Pe o piatră de râu a dormit Sfântul Pavel, iar Constantin Brâncuşi a fost un maestru în cioplirea ei.
Costel Păun din stirpea lui se trage ca artist, dar se circumscrie generaţiei lui Paul Popescu, Gheorghe Plăveţi, Valer Neag ş.a.
S-a născut pe 25 august 1951 şi-i deci un optzecist recuperat nesperat, dar salutar căci trăind în „respiraţia pietrei de râu” i-a absorbit duhul plenipotenţiar şi desigur sacru (a se citi sacrificial – n.m., I.P.B.).
A prins drag de formă şi culoare, iar prima piatră, transformată (transformismul este o marcă a transmodernităţii – n.m., I.P.B.) într-o lucrare de artă chiar a fost o piatră dintr-o albie rivieră.
Azi are peste 50 de expoziţii în ţară şi în străinătate cu titluri incisive, spectaculoase, memorabile, ca, de pildă: Sulfetul misterios al pietrei, Suflet din Ţara lui Brâncuşi, Tainele pietrei de râu, Îmbrăţişarea misterioasă a pietrei, Şoaptele pietrei de râu, Lumina Artei, Sculptura unui vis, Visul pietrei de râu, Şoaptele culorii ş.a.m.d. Mi-amintesc – şi vă rog să faceţi la fel – că Ion Gheorghe a scris o carte „Dacia Phönix”, tălmăcind runele de pe pietrele de pe râurile patriei intra- şi extra-montane.
„Am văzut îngerul în piatră şi am sculptat până l-am eliberat” – s-a confesat odată unui ziarist – bunăoară ca mine – Costel Păun.
Andrei Pleşu ar trebui să-şi rescrie „Tratatul de angelologie” ca să-i repartizeze lui Costel Păun un „studiu de caz” (adică un exerciţiu de hermeneutică sculptural-semiotică – n.m., I.P.B.).
Pentru acest inspirat artizan aplicat, autodidact, sculptura e o vocaţie, ci nu o profesie, dincolo de care vom regăsi elemente de noutate, frumuseţe, artisticitate, axiologie şi naturo-ontologie a culturii reîntoarse în primordii.
Căci totuşi doar regimul culturalizant i-a modelizat talentul pur nativ.
Dar şi cel tehnic (techné-ul grecesc – ut technica poesis –) întrucât şi-a apropriat o tehnică singulară: îmbinarea între două pietre prin înfiletare „glisare şi mai multe forme”, bazate, toate, pe simbolurile Eternităţii, care răsar ele însele din piatră, în conformitate cu propria lor vorbire, una lăuntrică, artistul trebuind să rezoneze adecvat.
Iată ce-i mărturisirea, cu alt prilej, fireşte Kairotic – ca la Noica – altui cronicar plastic: „Trebuie să ştii să o asculţi, pentru că ea îţi vorbeşte în şoaptă. Înainte de a începe o lucrare stau în jurul pietrei mele şi văd ce vrea să îmi spună.
Uneori eu vin cu o idee, dar ea cere altceva, se contopesc ideile şi apoi totul decurge de la sine. Piatra înseamnă tinereţe, forţă, istorie şi religie. Piatra este cea care m-a sedus definitiv şi m-a învăţat nemurirea. Mi-a fost alături ca prieten, martor şi sfătuitor. M-a învăţat să înţeleg viaţa, să iubesc oamenii şi să devin, eu însumi, om.”
Ca şi Céline ori Creangă, Păun are convingerea că „până la expoziţie drumul unei pietre e lung, foarte lung, cam de pe la schiţă, pe calea căutării pietrei ideale şi lucrătura asupra ei cu polizor ondulat şi disc diamantat” până la produsul final.
Între timp, cioplitorul de rasă atică, a părăsit figurativul în favoarea nonfigurativului, abstractului semiotic.
Căci „arta nu este nimic altceva decât contemplarea lumii impregnată de har, luminată din interior. A revela prezenţa/ şi transprezenţa, simultan cu transparenţa lui Dumnezeu, îndărătul oricărui obiect, aceasta este funcţia artei.”
„Deşi, considerat a fi un material greu şi dur, piatra se lasă uşor transformată cu ajutorul imaginaţiei, căci, dacă o ai, nu te poţi împiedica de o hârtie.”
Ion Popescu-Brădiceni

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here