1. L-am debutat pe Marius Marian Şolea. i-am cronicărit primele cărţi. L-am recomandat cu căldură unor scriitori prieteni ca Mihai Ursachi, George Ţărnea, Ioan Holban, Cezar Ivănescu, Valentin Taşcu, Liviu Ioan Stoiciu, Marin Mincu. Şi aceştia i-au dat în totalitate girul.
A coordonat cărţi, a îngrijit ediţii, s-a remarcat ca un prestigios scriitor profesionist, dovedind seriozitate şi autoexigenţă în faţa actului creator liric ori epic, întrucât a publicat şi primul volet dintr-un roman, a cărui continuare n-a ajuns la mine. Mi-a dăruit însă recent o carte replică la Nicolae Labiş şi Tristan Tzara. Este vorba de situaţia, paradoxală, ca poetul să fi fost martor la fabricarea zeului din omul comun. Cartea rezultată este deci o colecţie de mărturii bipartite/ bipolare simultan postmoderniste şi transmoderniste.
Fiind încă tânăr (s-a născut pe 11 octombrie 1974), mai mic deci ca mine cu douăzeci de ani (având oarecum vârsta lui T. Arghezi de la debutul cu „Cuvinte potrivite”), Marius Marian Şolea pare să-şi fi schimbat conţinutul şi forma poetică, probabil influenţat de Eliot, Pound, Yeats, Sandburg şi alţi corifei ai poeziei contemporane.
Miza pe dicţiune şi pe vorticism m-ar fi putut băga, în postură fiind de metateoretician al recitirii critice – în ceaţă. Fiind totuşi constant ancorat în realitatea editorială a planetei, aş putea detecta în cartea „Am fost martor la fabricarea zeului din omul comun” un pachet întreg de… intertextualităţi. Dar nu procedez la asemenea (poate utile în eon) diseminări, ci încerc să-i dese(m)nez poetului o persoană şi o persona care să-l individualizeze în droaia de poeţi postmodernişti din România de azi şi să-i detectez vocea unică (pe carte cert o are – n.m.); şi-a construit-o cu îndelungă fervoare lăuntrică şi metodică sârguinţă.
2. Poetul îşi demarează întreprinderea „despre sens” comunicat pur şi simplu într-o proză preponderent referenţială, mimetică, reportericească, în trombă/ abrupt, printr-un avertisment dur asupra murdăriei de afară încât „scriind pe aceşti pereţi” (este vorba de pereţii unei biblioteci uriaşe „evacuată în grabă” – n.m.) artistul are sentimentul că-i „înjoseşte pe contemporani”.
Scriitura-vorbire, oricât ar fi ea de provocator reîntoarsă în oralitatea cotidiană, futilă, derizorie, înnămolită în amănunte sufocante, alienante fenomenologic, nu se poate „sinucide” postmitologic şi escatologic. Ba îşi propune să reziste cu eroismul „zeului din omul comun”, căci numai zeii se jertfesc în slujba comunităţii (vezi, în acest context, şi volumul de „proemzii” ale lui Adrian Alui Gheorghe din „Comunicatea artistică”). Să-ţi iei ca ipoteză de lucru „omul comun” e o latură normală, dar să afirmi că zeul din el a fost „fabricat” e cealaltă latură: scandaloasă (cam ca la Ezra Pound – n.m.) şi angoasantă. Ca atare – se pronunţă poetul – „fiecare primeşte exact cât a meritat, mai ales dacă îi greşeşte lui Dumnezeu şi apoi tot el îl lasă singur”. Sunt de acord cu dânsul! Ultima latură nu pare însă a-i fi favorabilă scriitorului căci sorescianizează prea la vedere (până la pastişă uneori – şi acest aspect îi e categoric o deficienţă stilistică). Îi recomand prieteneşte să se elibereze de „canonul” sorescian. Ar fi bine să se întoarcă oleacă la „Cantosurile” lui Pound ori la „Nevoia de cercuri” a lui Geo Dumitrescu. Ar mai fi şi alte modele de luat aminte la ele: Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Ioan Es. Pop, Nichita Danilov, Gabriel Chifu, George Vulturescu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Prelipceanu, pe teren românesc ori Ammons, Hughes, Amprimoz Capuano, Ungaretti, Elytis, Montale, Firulovic, pe teren universal.
3. Oricum, actualul discurs poetic al lui Şolea e sărac în elemente de ambiguitate, poeticitate, transfigurare, metamorfozare, ritualitate. Nu se mai raportează la marea poeziei a lumii, ci se cantonează într-un localism depresionar, alveolar, retoric şi totalmente antimetaforic/ antialegoric, încercând a salva totul bazându-se pe parabolă religioasă.
Poetul pare să se afle în criză de idei şi teme poetice, menţinându-şi în schimb atitudinea opozantă la politic şi satira corosivă a socialului. Tema erotică îl scoate însă din impas atât cât are forţa s-o reconoteze un limbaj care abundă în explicaţii, paranteze, disocieri, adaosuri, verbiaje, lămuriri redundante care se rezumă la o curgere obstinat-tranzitivă a propoziţiilor, frazelor, pasajelor, parcă mereu nevoite să se justifice, să se poziţioneze repetitiv în faţa unui real prea determinat de „spectacolul mărunt” al unei umanităţi decăzute, care-i incumbă poemului „golirea de sine” şi renunţarea la orice transcendent. România e laşă, satul înfrigurat aşteaptă-n depărtări ca P.S.D.-ul să renască, în fruntea naţiunii de pitici şi de proşti au fost votaţi tot… pitici swiftieni ori proşti arghezieni. Orizontul îl sugrumă pe poet, întunericul îl năvăleşte în gură ca pământul etc. În acest spaţiotimp sumbru, vădit antimioritic şi de un patriotism à rebours/ şi pe dos, Marius Marian Şolea ricanează „perpetuu”, încât creează efecte de distopie/ antiutopie. Îl reînvie oare pe marele Ford Madox Hueffer al cărui îndemn în epocă reclamase adoptarea triadei tipologice claritate/ directeţe/ simplitate? De ce nu? Recursul la limba vie e un reflex dinspre asemenea accente pragmatiste, trădând un geniu al cuvintelor inconfundabil, dar negativist, până la… absurd…
4. Poetul redescoperă cu vădită plăcere poezia clasică, fiind convingător: „În larg, marea-i peste vreme,/ între ţărmuri şi zile se teme/ patru valuri mai cărunte/ vin la mal să mă înfrunte/ să te duci înainte – nu ai cum./ şi ne dor plăcerile/ până când pământul ne colindă perfect./ albe rămân şi oasele, şi, mai apoi, părerile.” (Şolea, 2019, p. 20). Deloc narcisist – căci îl cred pe cuvânt – se confesează: „sunt mai tânăr decât orice închipuire”. Călcând pe urmele lui Lucian Blaga se autosesizează translucid: „mai tot din ce cunosc/ a fost cândva, uimire”. Aşteptând timpul (care e un zeu – n.m.) „ca piatra dintr-o ruină mută, fără aspiraţii,/ care nu va mai folosi nicicând la nimic,/ vedere, cuvânt, întâmplare”, îi este „foarte dor de străbuni”. Dar, cât este încă viu, rămâne un om vertical, cu „atitudini în răspăr”. Literele înseşi „sunt tot nişte oameni/ şi-au dat mâinile şi aşteaptă un cântec”. Copil fiind, faptele vieţii şi natura îi prilejuiau revelaţii. Reveria îi inunda cathartică toţi porii (stră)fiinţei: „eram stăpân pe lucrul cunoscut, nu ca acum,/ când ezitarea îl secondează mereu pe însuşi Dumnezeu”. Şi tot copil, avea nostalgia călătoriei (o temă, evident, romantică – n.m.) şi viziunea «departelui», a paradisului încă ascuns vederii obişnuite: „doream continuu să plec, mereu mai departe/ un câine luam cu mine ca înger păzitor (câinele e personajul psihopomp din Mioriţa? – n.m.)/ şi tot mai bucuros eram că noile drumuri întinse spre timp/ erau învinse în pasiunea mea numai de alte drumuri probabile.” (Şolea, 2019, p. 29).
Când schiţează, transmodern, un „peisaj cu timp” ca Marcel Proust, Marius Marian Şolea se resituează ontologic-fenomenologic – via Martin Heidegger – Ezra Pound – „în acest început de lume nouă”, în care „o lume mare curge pe pământ/ şi însuşi drumul pare că vine din lumină”. Întâlnind, ca şi Borges, „frumuseţea rotundă”, poetul speculează kairoticul eveniment, elaborându-şi prima secvenţă, dintr-o proprie «ars poetica/ metapoetica/ transpoetica». Dar hai s-o citext: „aşa cum crengile pomilor se tăvălesc/ în fiecare primăvară/ în lumină/ cu gândul netăgăduit la fruct,/ ideile mele, tari şi intransigente,/ se vor tolăni în minţile lor, catifelate şi moi.” Autentic, imperator pe uneltele sale, Şolea instituie câteva subtipuri de poeme: „poemul apartenenţei la moartea naturală”; „poemul fără noimă”, „poemul lipsei de sincronizare şi al vederii nesigure”, „poemul de primăvară”, „poemul pentru deschis”, „izvorul greierului tomanitc pentru zeul lui, furnica”, „alegaţia vânătorului de vietăţi fragile, din vremea în care i se spunea Jaguarul”, „poemul de ansamblu”, „poemul cailor legaţi de cruci”, „asaltul uitării”, „poem de Crăciun postistoric”, „poem pentru fosta mea ţară”, „poemul golirii de sine, ca primă condiţie a instaurării binelui”, „pastel grăbit”, „epitaf pe crucea lumii”, „poemul definitivei singurătăţi”, „poem nemigrator al păsării domestice”, „poemul-improvizaţie”, „poemul începutului de toamnă”, „poemul rugăciunii”, „ultimul poem din prima jumătate”.
5. Toate aceste poeme alcătuiesc „Cartea romană”, „Cartea florentină”, se vor un „bilanţ”, „un fel”, un „crez”, o „consultaţie”, o „matematică foarte distractivă” a spiritului umanist. Fireşte, această Carte Ideală transborgesiană reciclează „sentimente şi vise”, identifică/ trasează, distinctuală, „sensul de mers, indiferent de epocă”, colecţionează, demiurgic, „doar stări sufleteşti animate de timp” şi fantasme de tot soiul. Această Carte Ideală e pentru Cititorul Ideal, care şi-ar inventa, azi, zeii săi actualizaţi de istorie; care s-a angajat în „lupta pentru idei”, deşi „spaima unui rezultat rapid alungă competitorii/ în pieţe sunt cu mult mai mulţi/ bărbaţi în tranşee”. Va veni deci vremea când omul se va fi ridicat „de sub anumite secunde/ pentru a construi turnul acela înalt/ în care ceasul oportun (e vorba de „ceasul care conţine puterea universului întreg” – n.m.) să poată fi văzut şi admirat, dacă se consideră a fi cazul”. Iar „Lucrarea” va asigura dozajul fin, conceptual, al proiecţiilor cu sens, al întrebărilor robuste, într-o „idee de cerc/ în mişcarea centripetă a istoriei întregi”, opusă (categoric, oare?) prezentului-spărtură aparentă în zidul unui timp perfect inaccesibil.
Sunt în consens filosofic cu poetul că, da, „omul e cu adevărat nucleul omenirii, / dorinţa lui de a conta/ pune-n mişcare deşertăciunea întreagă”. Însă „vocaţia lucidităţii poate fi o pedeapsă,/ când toţi fug de ea./ Oamenii fără zei vor ei înşişi să devină zei,/ o formă de plictis suprem”. Şi de aroganţă? În fine, poetul ne reaminteşte – ca şi Constantin Noica – de „formula fericirii în cunoaştere”, dar ca şi Gilbert Durand de „puterea imaginativă”, singura posedând menirea să reflecte o „suprarealitate obiectivă” dintr-o imperioasă „dorinţă de experimentare şi cunoaştere”, bazată negreşit pe „percepţia corectă a realităţii/ şi dorinţa individuală de experimentare şi cunoaştere”. „Sunt elemente esenţiale din această formulă de calcul” – ne asigură, circumspect ca întotdeauna, Marius Marian Şolea, drept pentru care consimt, întrucât tot el afirmă că aventura sa în universul literaturii nu s-a încheiat nici în această carte, autoironic, intitulată, „Am fost martor la fabricarea zeului din omul comun”, apărut, la Editura Cartex, din Bucureşti, în 2019, în 168 de pagini, ilustrată cu desene interesante de Mihai Chichioacă.
Ion Popescu-Brădiceni
