1. O dicţiune de eon retoricosimbolist
Vasile Certezanu reînvie poezia interbelică al cărei scop rezidă în mesaj, pluriform, polivalent, distilat din existenţa de zi cu zi, al comunităţii anonime. Ca atare, poetul reînnoadă o tradiţie parabolescă, una în care faptul de viaţă se lasă scos într-un relief la dispoziţia sentimentală a unei trăiri (şi ontologii) în diferenţă.
Aşezarea discursului său liricoepic pare să descindă direct dintr-un Vasile Militaru, George Coşbuc, Octavian Goga, Ion Pribeagu, o generaţie impresionist-expresionistă, a cărei menire a fost una elocvent patetică, raportată la o mitologie semănătorist-poporanistă.
Dar cum un globalism fastidios şi procustianist a otrăvit poezia postmodernistă, rămasă fără identitate naţională, fără o reflectare a localismului creator, Vasile Certezanu reabilitează, şi muzical, şi imagistic, şi nostalgic, şi propriu-zis poesferic, o dicţiune de eon retoricosimbolist, unde toposurile predilecte şi personajele sunt retrezite dintr-o uitare nemeritată.
Asemenea compoziţii care respectă rima, ritmul, strofa, cezura ş.c.l., par mai accesibile publicului larg, de unde rezultă atitudinea rapsodului: de a se adresa direct şi social, şi politic, şi estetic, unei înţelegeri imediate a unor existenţe în numele celor mulţi, necăjiţi, îndureraţi, neglijaţi, zdrobiţi, îndurând amar nedreptăţi reprobabile.
2. Teme prelevate din viaţa personală
Dar gestul care m-a convins să redactez întâmpinarea de faţă rezultă, fără îndoială, din altruismul poetului, care se substituie câte unui ins din cotidianul flagelat de injustiţii, divine ori terestre, şi revendică, în numele acestuia, o reparaţie măcar morală.
Să luăm aminte la confesiunile şi analizele sale fenomenologice şi să pricepem esenţialul: aceste poezii, de o provocatoare simplitate, pledează în favoarea unei creativităţi deliberat tranzitive, însă cu binevenite accente reveriante-reflexive, cu aspecte îndătinate dar bazându-se pe arta comunicării exoterice şi la îndemâna tuturor, pe acel transumanism, pe acel potir cu patimi ori cu lacrimi, la care noumenal, se poate reduce orice om fie el rural ori urban, fie el sărac ori bogat, fie el eclectic sau autocenzurat.
Până la urmă, Vasile Certezanu readuce în prezentul acesta decadent şi inflaţionist specia poveştii, a povestirii care deseori glisează spre dramatico-tragic, făcându-ne să tresărim involuntar – aderent la o nouă epocă a legendelor.
Stilul (maniera de a compune poezia-i) lui Vasile Certezanu este clasic şi cu teme prelevate din viaţa personală. Domină în retorica sa un vădit civism, respectul faţă de oameni, dragostea faţă de meleagurile gorjene şi ale patriei, cultul eroilor şi al strămoşilor.
Totodată nu se sfieşte a se comporta politic, ca un autentic revoltat împotriva unor devieri, racile, imoralităţi, dar este un poet însufleţit de spiritul creştin, de gânduri luminoase şi de folos comunităţii, urbei, zonei; ca atare, trezeşte la emoţie şi sentiment o lume împovărată de schimbări nepotrivite.
3. Poezia de emoţie şi trăire patriotică
Vasile Certezanu este înzestrat cu limpezime şi curaj sufletesc – după cum consideră şi Doru V. Fometescu – cu sensibilitate nativă, surprinzându-şi cititorii prin sinceritate, căldură sufletească, credinţă în triada Frumos-Adevăr-Dreptate şi prin vers apăsat, arghezian, regionalist-patetic ori altruist-sarcastic.
În fine, Vasile Certezanu scrie poezie drept catharsis al sufletului. E un poet-cetăţean dar şi poet al inimii. El crede încă în poezia de emoţie, de trăire patriotică. Îşi bazează sentimentele pe comunicare şi pe atitudine dar şi pe cultivarea filonului tradiţional.
În fiecare poezie, Vasile Certezanu îşi explorează intimist propria interioritate însă îndeobşte demersul său ştie să valorifice în nota gravă, problematica actuală a condiţiei umane.
Umanismul meditaţiilor sale e presărat cu simboluri centrale, în jurul acestora configurându-se constelaţii de idei, teme şi toposuri omogenizate într-un dicteu fie melancolico-elegiac fie ironico-satiric.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, scriitor
Autoportret
Călător prin astă viaţă,
Visător, plin de iubire,
Când îmi pun oglinda-n faţă,
Prididit sunt de uimire…
Cum eram mai înainte
Până norii grei s-apară,
Inima-mi era fierbinte,
Nu credeam c-o să mă doară…
Şi-am picioarele trudite,
Că mă dor şi le simt grele,
Nu mai joc sârbe-nvârtite
Ca-n tinereţile mele!
Păru-i rar şi s-a albit
Precum e cireşu-n floare,
larna l-a împodobit
Pe la tâmple cu ninsoare!
Nu mă mai cunoaşte lumea,
Semn că am îmbătrânit.
El să fie? Ar fi culmea!
Cu el am copilărit?
Cu priviri păienjenite
Ochii-mi caută cărarea,
Sub sprâncene-ncărunţite
Tot mai greu scrutează zarea.
Azi e luni, mâine e vineri,
Timpul nu-mi mai dă răgaz,
Anii mei frumoşi şi tineri
Mă lăsară la necaz!
Laţul lângă par se strânge,
Stau eu cu mine la taifas,
Simt cum viaţa-ncet se stinge,
O fărâmă-a mai rămas!
Caut chipul prin oglindă,
Cum eram odinioară…
Nu-I mai văd…o smulg din grindă!
Cioburi sar din oglinjoară…
Vasile Certezanu
