1. Ce vrea sufletul
Prin „Ascultând cum creşte iarba”, poeta Mariana Popeangă Cornoiu revine cu o carte vibrantă, tonică şi oarecum paradoxală, căci, inspirată fiind de sentimentul morţii, în final se alcătuieşte ca o apologie a vieţii.
Mircea Petean apreciază corect în exegeza-i cinstită accentele metafizice, opţiunea pentru estetica tradiţionalistă, multipla înzestrare, existenţialismul cathartic şi vizionarismul, când cosmic, când fabulos-matriceal.
Volumul despre care scriu face, în martie 2020, un an de la apariţie, la Editura Limes, o editură agreată de U.S.R. (unde de altfel mi-am publicat şi eu câteva cărţi de poezie şi două romane – n.m., I.P.B.), realmente de solid prestigiu literar, cultural, social, esteticoştiinţific.
Ca atare, acest volum ilustrează ce a însemnat vocea distinctă a poetei columniste între anii 1994 – 2018. Stilul expresiv şi emoţional datorează elemente de poeticitate modernismului şi neomodernismului, însă contopite în creuzet de alchimist încă actual, mă obligă să-i distilez eu însumi câteva trăsături care să-i personalizeze scriitura: una aticistă, clasicizată, cristalizată în specii favorite: cântec, baladă, elegie, meditaţie, pastel, legendă, poveste, rugăciune etc.
Având lectură bogată şi bază filologică cu aprofundări (abisalizări) recurente, poeta se prezintă, postum, cititorilor ei, surprinzător de proaspătă, şi de validabilă liric.
Glisând între notaţia impresionistă şi incantaţia transfolclorică, formală (de-acum, vai, definitivă – n.m.), tinde spre cea mai firească transmodernizare a discursului deopotrivă diacronic şi sincronic, deopotrivă intelectual şi sentimental.
Tematica onirică se interferează simbiontic cu resorturile amintirilor, ca, la un loc, să rezulte produsul deseori ideal şi cu acroşamente metapoetice/ anti-referenţiale. Citez: „Sufletul vrea să viseze/ amintirile-s prea treze./ Sufletul s-ar pierde-n stele,/ amintirile-s prea grele./ Să poată face ce vrea,/ pleacă să se ascundă-n stea”. Aburul esenţial de poezie pură învăluie o dicţiune de un imaginar fie catabazic, fie anabazic (adică fie imanent, fie transcendent – n.m.).
2. Arsenalul cu procedee transretorice
Poetica Marianei Popeangă Cornoiu descinde din Mallarmé, adică din arta versificaţiei simboliste. Are o prozodie cathartică, recurge la tehnica anjambamentului, oximoronul îi e mereu la îndemână, metafora îi iese dintrodat[, adică instantaneu şi firesc.
O temă care-i modulează universul liric aleatoriu aşezată în această paradigmă este tratarea poetică a realului (cu procedee intensive: notaţia revelatoare, procedeul suprapunerii, aglomerarea voită a datelor lumii din jur, trăirea euforică a frumuseţilor naturale, foamea de viziuni mirobolante, redimensionarea realului prin hiperbolă ori litotă, facerea textului şi vraja ce-o emană (magie, expresie rituală, orfism, întru angajarea afectivă a lectorului), intenţia instructivă, tehnica contrastelor, prozaismul programatic, emoţia, jocul eului liric; procedee reductive: reducerea la substrat, stilizarea, starea de armonie iluminată/ nirvanică, cuprinderea semnificativă instantanee a lumii, selecţia absolută, viziunea unităţii contrariilor, abstractizarea (o poetică de „vaporizare”), neantizarea obiectului real (o poetică pur instrumentală şi artizanală), ţeserea de către fantezie în jurul reperului real a unei pânze/ texturi/ atât de complexe, încât descrierea devine de fapt sugestia unei alte realităţi abstracte, căreia obiectul îi este simbol; efortul de ideaţie, tendinţa poeziei spre stadiul de sărbătoare spirituală, condiţia demiurgică etc.; procedee proiective: corespondenţele proiecţia vitală, proiecţia umană (antropomorfizarea), proiecţia cosmică, proiecţia mitico-culturală, simbolizarea (având drept aspect pe SinnBild), transportul în absolut (al obiectului concret), străvederea ideilor (într-un catharsis total şi într-un vizionarism irepresibil), dezvăluirea, dindărătul obiectelor, a unui dincolo misterios, a unui spaţiu unic în care locuiesc tâlcurile ş.a.m.d.
3.Tânjind după Eternitate
Alte teme sună la fel de incitante; şi toate implică arsenalul de procedee detectate de mine; astfel prin pădurea timpului poeta loveşte cu fruntea secunde; „aceasta este-a vieţii mare artă/ să trăieşti mereu rănit de dor,/ ca şi când ar fi nemuritor”; „cugetul dă în clocot/ măsurând secundele nemărginirii…” „Universul la scară redusă/ trăieşte alături de noi/ însă, tânjind după Eternitate”. „Oamenii, metafore ale Divinităţii/ Create să dea farmec vieţii”, „într-o perfectă armonie”, „de vise şi speranţe fanteziste”, „aleargă după timp”; „În adânc de gând, cu şuruburi prinse a rămas un vis adolescentin” cu care poeta, stând pe scena de neant” „caută, spre ancorare, un port”. Găsind, se bucură de „câtă risipă de frumos” o cuprinde şi „îşi cântă fericirea”. Poezia şi Realul trebuie contrase din paralelismul lor de neînvins cu orice risc ca să-şi retrăiască suprema-mbrăţişare. „Vulcanul cu lavă topită” al subconştientului tăcut se izbeşte de pereţii de gând „claustrat sub cupola cerească”, aşteptând „divina mângâiere”.
Poeta se mistuie în eter, îşi introspectează interioritatea reflexivă „stol de-amintiri deasupra trec”, „întrebări fără răspunsuri/ peste oameni se petrec, când, în râuri neoprite/ anotimpurile trec”. Într-un „altar pentru zeu” poeta îşi depune ofranda „la Porţile Cerului” (apropo: „Întrebări fără răspuns” ori „Sfat pentru suflet” sunt două insule de poezie pură, aurorală, incantatorie, jubilativă, sacralizantă a ritmului de melopee semnificantă şi oficiantă a „jindului” de-a respira muzica, de-a croşeta silabe, de-a tricota cuvinte „cu fir de-amintire” şi de-a ţese metafore „până-n revărsat de zori”.
4. Scoica fermecată
Concluzia mea nu poate fi decât sub aspectul de elogiu (cvasianonimă în timpul vieţii, Mariana Popeangă Cornoiu convinge categoric în postumitate cu cartea de faţă. Ba melancolică, ba reveriantă, liricitatea ei o absolvă de greaua singurătate şi de tragismul existenţial, dar nu de aporia ce-o revoltă împotriva propriei sorţi şi îndoieli. Citez, probatoriu/ rogatoriu o bijuterie/ o distilare alchimică de cristal: „Greu e, Doamne, ca să stai/ jumătate pe pământ,/ Jumătate-n cerul sfânt,/ pe cei dragi să-i porţi în gând,/ Să nu ştii drumul spre Rai” (Bătrâneţe).
Aproape-n exclamaţie, mă pronunţ asupra calităţii poeziei sale de-a fi fost scoica fermecată: „Ce poartă-n sânu-i perla fără pată”. Revendicându-şi, mirobolantă, poemele scurte de-a dreptul din Eminescu, poeta evocă/ invocă, într-o constantă celebrare a rostirii, ca transfiinţă, starea de lectură, dar şi angoasa ontosofică, jocul fatal, dar şi metamorfoza cosmică „unde nu există moarte, nici nelinişti, nici durere”.
Giuseppe Ungaretti afirma la 1922 că raţiunile unei Poezii sunt drama (tragedia), datul obscur, lumea ca mister ce nu poate fi sondat, ci revelat (prin metafora revelatorie), sfidarea deliberată a morţii (ironic indusă de fireasca noastră înclinaţie spre fericire), transpunerea limbajului în timp al magiei, miracolul echilibrului între antiteze, antinomia transfigurată moarte-viaţă, mişcarea fanteziei înspre forţa geometrică şi întru narcoza extazului mistic, când efemerul şi eternul realcătuiesc întregul artei ca ordine, contemplaţie/ intemplare, cântec divinitoriu ş.a.m.d.
Prin urmare, nu ne rămâne, şi nouă, criticilor încă supravieţuind şi slujind unei arte în stare vie, decât să „privim în oglinzi pentru a citi Nimicul ce-am fost şi care vom fi”. „Viaţa e ritual de moarte”, „Cocteilul acesta e viaţa/ şi îl bea, picior peste picior, moartea”.
Închei brusc, aşa cum am început, cu acest „Leac pentru suflet”: „Atâta dor în suflet am,/ Încât din maci îmi fac balsam/ Şi tot încerc să-l zviduiesc,/ Să pot în lume să trăiesc!/ De-aceea eu vă rog smerit:/ Nu tăiaţi macii la cosit!/ Cu-ngăduinţă eu vă rog:/ Lăsaţi să crească maci pe slog!”.
Bibliografie:
Mariana Popeangă Cornoiu: Ascultând cum creşte iarba. Prefaţă de Mircea Petean; Editura Limes, Floreşti, 2019
Ion Popescu-Brădiceni
