Credinţa în vindecarea de patimi!

442
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, ne face să ne plecăm cu smerenie înaintea celei mai înalte sfinţenii omeneşti cunoscute şi cinstite în Sfânta Biserică, iar faptul că umanitatea a dăruit lui Dumnezeu o mamă se arată a fi un izvor nesfârşit de speranţă, pentru a realiza că evlavia prin care ajutorul şi mijlocirea Sfintei Fecioare Maria sunt invocate în momente de grea cumpănă, ne conduce la desluşirea unor fapte inegalabile în panoplia manifestărilor umane.

Cerând ajutorul Maicii Domnului, nimeni nu se aşteaptă la o intervenţie nemăsurată, vindecătoare de patimi şi atotputernică, dacă înţelegem că Maica Domnului e deasupra tuturor creaturilor omeneşti îndumnezeite şi a îngerilor, prin tot ce se uneşte în Hristos. În firea noastră, să acceptăm că Sfânta Fecioară, în marea ei bunătate, nu e identică în măreţie, cu Dumnezeu şi cu Hristos, Dumnezeu-Omul, ci, e omul ridicat prin harul lui Hristos, deasupra tuturor sfinţilor, mai venerată decât toţi, dar fără să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu sau ca lui Hristos, Dumnezeu Cel întrupat. Tot ce Ea are, ca şi noi, prin Dumnezeu, mai special, prin Dumnezeu Cel întrupat, deşi are mai mult decât noi toţi prin curăţia şi iubirea ei faţă de Dumnezeu, aduce mai multă iubire decât toate făpturile conştiente.
Minunea vindecării lunaticului
Cu mâinile la tâmple şi cu ochii scrutători în adânc, după ce prăznuim această mare sărbătoare a creştinătăţii, să ne aducem aminte că în Duminica a X-a după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne vorbeşte despre minunea vindecării lunaticului, ca o lucrare a lui Dumnezeu în oameni şi cu participarea oamenilor, prin care Mântuitorul Iisus Hristos accentuează rolul credinţei în viaţa noastră. Evanghelia ne îndeamnă la credinţă puternică, la rugăciune şi smerenie, iar faptul că Fiul Domnului mustră necredinţa poporului şi puţina credinţă a ucenicilor Săi, având multă milă faţă de copilul epileptic sau lunatic, ce se afla într-o mare suferinţă, ne întăreşte dorinţa să fim sprijinitori pentru cei care suferă din pricina bolilor trupeşti şi sufleteşti. Prin însuşi faptul că vindecarea se dă ca lucrare a Lui Dumnezeu în oameni şi cu participarea oamenilor, se vede că Iisus nu vrea vindecări magice, aparent neobişnuite, ci vindecările Sale antrenează credinţa, iubirea, rugăciunea, implicarea celor care cer vindecare. Atunci când Mântuitorul constată că ucenicii n-au putut vindeca pe fiul lunatic, îşi dă seama că obstacolul cel mare în calea vindecării este necredinţa mulţimilor care aşteptau adesea minuni făcute fără implicare, fără participarea unor simpli spectatori ai minunilor lui Hristos.
Credinţa este legătura vie cu Dumnezeu!
Aceasta este cea dintâi învăţătură a Evangheliei de astăzi, anume că, adesea, dacă nu se săvârşesc minunile imediat, este pentru că nu avem credinţă puternică, iar Hristos Domnul vrea ca în vindecările pe care le dăruieşte celor bolnavi, cei din jurul bolnavilor să nu fie doar spectatori, ci împreună lucrători la vindecare. Mântuitorul îi mustră aspru pentru necredinţă, dar este o mustrare pentru îndreptare, nu pentru răzbunare. Dacă necredinţa dă loc îndoielii în ceea ce priveşte puterea lui Dumnezeu asupra demonilor, de multe ori, se poate interpreta că demonii sunt mai tari decât Dumnezeu, că boala este mai tare decât harul vindecător, că fatalismul este mai tare decât posibilitatea schimbării unei situaţii care se dovedeşte nefavorabilă omului. La multe dintre minunile Sale, Mântuitorul vede puţina credinţă, dar şi multa suferinţă care se poate diminua în momentul când creşte credinţa. Astfel, o mare învăţătură pe care noi o primim din Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie dovedeşte că atunci când există credinţă, ea trebuie cultivată, pentru ca să înţelegem că, de fapt, credinţa nu este o simplă convingere intelectuală că Dumnezeu există, ci este legătura noastră vie cu Dumnezeu Cel nevăzut, dar Atotputernic şi foarte aproape de noi.
Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here