Am ţinut pe masa de lucru o carte în proză a doi autori: Ion C. Gociu şi Nelly Gociu. Scrisul unei naraţiuni în parteneriat aparţine paradigmei postmoderniste. Tipărită în condiţii grafice de excepţie, la Editura Tipo Moldova, de la Iaşi, în 2015, de Aurel Ştefanachi (redactor) şi Valeriu Stancu (coordonator serie), romanul „Copilul nedorit” – după cum apreciază doctorul în istorie Gheorghe Gorun – poate fi considerat „o cronică de familie, o naraţiune cu puternică încărcătură istorică al cărei conţinut dovedeşte a infinita oară cât de adevărată este zicerea cronicarului despre omul sub vremuri. Familia Găvănescu şi familia Grofu traversează istoria de o sută de ani a României (1919 – 2008) pe parcursul a trei generaţii undeva într-un sat glocal din Nordul Olteniei: Măru Roş. Cea dintâi, a lui Ion Găvănescu, îşi întretaie destinele cu cel puţin alte părţi dintr-o odisee sub arcanele istoriei zbuciumate, sacrificiale, epistemice, ca de pildă cu drama lui Victor Popescu din Valea cu Apă. Aceeaşi frustrare şi ostrakonizare ca şi Ion Găvănescu a avut-o şi bunica mea, Luxiţa Mocioi-Popescu, văduvă de război, soţul ei Vasile Popescu murind eroic pe câmpul de bătălie cu Rusia Sovietică, în Crimeea. Din această pricină a fost „răsplătită” de regimul comunist românesc cu neacordarea pensiei ce i se cuvenea de drept. Aceeaşi soartă a avut-o şi acest erou-personaj de bildungsroman şi weltaunschaunung Ion Găvănescu, cel care eliberase Budapesta de bolşevicii cominternişti conduşi de infamul Bella Kun.
Cât priveşte titlul romanului „Copilul nedorit”, să explicăm şi celorlalţi cititori că una din cele şase fete, Cornelia, este copilul nedorit, şi ea este cea exmatriculată în anul al doilea de liceu, deşi era premiantă, de la studii.
Romanul debutează tradiţionalist, viguros, într-un regim de lucidă asumare a tranzitivităţii limbajului – marcă evidentă, antropocentrică, specifică noului umanism – dar se continuă într-o „plasmă imaginată” de mare substructură emoţională şi de poeticitate a prozaismului biografist. Ba autorii recurg şi la proza autenticismului biografist, la onirism (o sinteză de lirism şi narativitate care utilizează modelul sintactic al visului este fragmentul de la paginile 73-74), refuză con brio ispita eseismului enigmatic, menţinându-se pe terenul ferm al noului realism, în zona unei autenticităţi constante, unde valoarea propriei biografii depăşeşte ficţionalitatea ce-ar fi putut falsifica în sens „nedorit” existenţa personajelor, a căror identitate socială şi psihologică, pe nepusă masă, cade pradă angajării politice şi implicit ontologică a fiinţei.
Trama romanului „Copilul nedorit” îşi menţine lectorul şi cronicarul de întâmpinare într-o tensiune insuportabilă. Rescriind trecutul secular al unei familii din Gorj, Ion C. Gociu şi Nelly Gociu, slujesc noului adevăr, iar fenomenologic resurecţionării „istoriei”, dublată de paradoxul viitorului şi obsedată de sfârşitul sfârşitului vattimoian; trama reduce denaturarea devenirii sub papuc stalinisto-dejist, dezumanizant, experimentalist la esenţa distopică. Astfel că scriitura „Copilului nedorit” este sfâşiată ea însăşi în două megatendinţe: pe de o parte lupa de clasă, pe de cealaltă umilirea fiicei de exploatatori. Citez: „Încadrarea în categoria „fiică de exploatatori” îi crea frisoane şi în somn, iar în viitor se vedea fără nicio speranţă de mai bine. Tragica şi groteasca istorie a Corneliei îmi aminteşte de romanele altui prozator gorjean cu oarecare notorietate în epocă, Sabin Velican, publicate, abia în 1990 de Editura Alexandru Ştefulescu, condusă tot în parteneriat de mine, Ion Popescu-Brădiceni, şi de Antonie Dijmărescu.
Romanul soţilor Gociu este o aplicaţie aproape reuşită a postmodernismului. Îi sunt devenite proprii o antropologie creştină participativă (méthexis) dinamică, spirituală, pătrunsă – în pofida nenorocirilor obsidiene, de bucuria creaţiei. Mişcarea în lume nu dovedeşte că lumea e în sine ci că lumea e în continuă prefacere, căci creaţia e încheiată doar în plan divin, nu şi în fiinţa lumii. Creaţia divină înseamnă arheitate, adică seminare, care li se arată postmodernilor în răspăr, ca diseminare, lucrătoare de hazard.
Personajele din romanul „Copilul nedorit” (Ion Găvănescu, Cornelia Găvănescu, Elisabeta Găvănescu, mătuşa Maria din Măru Roş ş.a.) trăiesc în haosmos, într-o lume a sfâşierii şi a durerii pe viaţă şi pe moarte, pentru patrie şi pentru adevăr, pentru unitate în diversitate, pentru element şi întregul antientropic. O frumuseţe lăuntrică aureolează fiecare om gocianizat. Simultan, e în el acel lumen care reuşeşte să biruie, parţial măcar, infernalul hazard. Ca fiinţă dialogică, omul gociuian îşi întoarce privirea spre simultaneitatea spaţiului ca distanţă. Dacă timpul nu-i decât durere, spaţiul poate fi „euforic”. De la timpul cronologic, mecanic, obiectiv se ajunge la timpul personalizat, care e timpul omului, cel care înlesneşte mântuirea obţinută firesc prin comuniune. Eternitatea este viaţă şi viaţa este mişcare, ea este deasupra oricărei mişcări (Kinesis hyper pasan kinesi). Dumnezeu îl aşteaptă pe om, îi dă din când în când semnul de rigoare, mai mult îi iese kenotic în întâmpinare (anabasis versus katabasis). Între revelaţia clipei de iubire (adică de eternitate) şi pericolul de a rata ora de iubire, orice relaţie trebuie ruptă. Asta afirmă românesca istorisire a „Copilului nedorit”. Între dăscăliţa zisă Burjoaica (Elisabeta) şi activistul cu nume de bou, tovarăşul Boian, se manifestă prin ura de clasă. Citez întru elocvenţă despre satrapia comunismului de sorginte bolşevică, genocidică: „După această manifestare a tiranului, omul trimis de partid, dăscăliţa a căzut pe spate şi nu s-a mai putut ridica singură pe picioare.” (Gociu, 2015, 111).
A doua direcţie a romanului o constituie faptul centralităţii omului care nu poate fi reală în afara lumii-lumen. Lumea – fără lumen e lumea războiului (căruia Nicolae Găvănescu îi cade, indirect, victimă), lumea pantei abrupte a vieţii, apoi lumea României comuniştizată forţat, sub ocupaţie stalinisto-dejistă. Aceasta e o lume distrusă de ravagiile morţii fără rost, în nimic. Fenomenul e despărţit ontologic de noumen. Însă prin feminism şi creştinism, romanul soţilor Gociu glisează, kairotic, spre transmodernism, spre perfecta echilibrare a femininului cu masculinul, unul ontologic şi axiologic. Ezotericul şi exotericul dau naraţiunii-ca-atare acea strict necesară dublă personalitate, fundându-se pe erosul sacru (Eli! Eli! Lama sabatani) care în traducere corectă semnifică: „Soare! Soare! De ce m-ai părăsit?”. Sacrul feminin scoate lumea din criza sacrificială şi-o proiectează într-o religie a iubirii, aşa cum rezultă din finalul cărţii „Copilul nedorit”.
Ion Popescu-Brădiceni
