Am fost preocupat de opera scrisă a lui Constantin Brâncuşi. Am publicat, ca atare, studii şi articole, poeme despre triada tipologică de la Târgu Jiu: Tăcerea, Sărutul şi Infinitul; despre anarhetipul şi opera de artă în creaţia plastică a lui Constantin Brâncuşi.
Constantin Brâncuşi s-a revoltat faţă de arhetipuri, relansând modernitatea ca transmodernitate prin resuscitarea metafizicii ca Ştiinţă a Spiritului; îl citez: „Cine nu iese din Eu n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa”. Iar „naturalitatea în sculptură constă în gândirea alegorică, simbol şi sacralitate”.
Dar noţiunea de dor ar fi cea mai deplină definire a Coloanei – ea fiind nostalgia care leagă întruna concretul de abstract, limitatul de infinit, dragostea fizică de cea spirituală, iubirea de oameni de cea a lumii, profanul de sacru.
Atât de originala „Pasăre în spaţiu” ia o formă aerodinamică, iar cele care-o succed vor aminti de rachetele spre Lună, anticipând tehnologia modernă şi pe cea contemporană de ultimă oră.
Am cules şi nestemate folclorice care fac din Brâncuşi un erou civilizator şi întemeietor de nouă catedrală sufletului nemuritor.
Într-o altă carte „Ars poetica transversalia” am inclus un ciclu poetic despre „Cele douăsprezece întoarceri ale lui Constantin Brâncuşi acasă” dar şi două studii la care mă refer la „arta sculpturii, în stejar, în câteva capodopere create de Constantin Brâncuşi”, reliefând aspectul fundamental că prin el arta lemnului atinge, pe plan mondial, una din cele mai înalte culmi. Precizez că Brâncuşi a fost un sculptor cu obsesii arhitecturale ca de exemplu Templul din Indore şi Ansamblul Sculptural de la Târgu Jiu.
Templul din Indore se dorea un Templu al Eliberării Sufletului de Corp, al Contemplării şi al Meditaţiei, iar Ansamblul Sculptural de la Târgu Jiu a fost destinat şi conceput ca templu funerar, ca templu al Cultului Strămoşilor, totodată ca Templu al Timpului istoric şi Mitic/ Simbolic, ca templu al Tradiţiei şi Datinei străbune (adică getodacice şi grecoromane, chiar şi indoeuronepe, megalitice).
În aceeaşi ordine de idei/ teme/ trame în aforismele lui Constantin Brâncuşi am depistat elemente de poiein, de poesis, de metapoeticitate. De altfel, într-o antologie „La Masa Tăcerii. Scriitori din Gorj” (2002), Brâncuşi e inclus cel dintâi, şi ca poet.
Zestrea literară lăsată de Brâncuşi e destul de consistentă şi au demonstrat-o Constantin Zărnescu, Sorana Georgescu-Gorjan, Eugen Ionescu, Ezra Pound. De pildă, Ezra Pound găseşte în opera magului şi demiurgului de la Hobiţa şi Paris începuturile unei noi civilizaţii şi culturi obiectuale şi spirituale, dominate de o triadă transreală: logopoieia/ fanopoieia/ melapoieia = troiţă a veşnicului poetic. Astfel, ontopoemele sale folosesc limba multilateral şi în întregul ei ca să configureze un limbaj absolut, ca esenţă a limbajului şi drept chintesenţă a poeziei; dar şi să izbutească performanţa juxtapunerii/ suprapunerii ambelor funcţii: de comunicare şi artistică; la Masa Tăcerii se vorbeşte o limbă a liniştii, căci în definitiv Masa Tăcerii e o metaforă a accesului la originar şi la diferenţă; discursul brâncuşian îl premerge pe cel sorescian, ambele îmbrăcate într-un suprarealism magic, de sorginte străveche. Brâncuşi e un poet care esenţializează adevărurile general-umane, iluminând cuvântul cu înţelepciunea-i de patriarh, mesager plenipotenţiar al românismului. Un fundamental lirism se degajă din toată concentrarea energiilor brâncuşiene, flăcările au distrus epicul şi-a rămas poezia pură în care simbolul s-a văzut transcens prin stil perfect, graalic, sacrificial, iar poezia devine rugăciune, tehnică filozofică, apotelectică, mousiké tehne, condiţie noematică (ideală) a artei. I se potriveşte doar lui triada tehnosferă-noosferă-poesferă; căci poezia se bazează pe puterea secretă a cuvântului de a crea lucrul. Orice operă plastică include în sine o semnificaţie poetică. Toate artele frumoase nu-s decât diferite specii de poezie. Astfel că în revista „Brâncuşi” (nr.1/2016), editată sub egida Institutului Cultural Român, am publicat două eseuri, cel de-al doilea ocupându-se de „metafora vie în opera transliterară a lui Constantin Brâncuşi. Triada tipologică Rigoare/ Fineţe/ Umanism”.
Pe acelaşi articol l-am republicat în „istoria-mi transmodernistă a literaturii române contemporane”, cercetare pe care am continuat-o cu un altul „Scriitorul Constantin Brâncuşi”.
L-am inclus deci în paradigma literară transmodernă a cărei figură stilistică centrală e metafora vie (adică transmetafora), construcţionistă, unificatoare, determinată de metafizica cuantică, apoi epistemologică şi transcosmologică.
Iar triada rigoare-fineţe-umanism se referă la rigoarea cu care fiecare cuvânt îşi are locul şi funcţia lui, la fineţea gândirii şi la umanismul de ordin spiritual-transumanist care-l caracterizează pe Homo transcendentalis. Metafora vie emite un mesaj integrator, ca esenţă a celei mai înalte expresii/ expresivităţi; ea este o metaforă de invenţie, un metasemem care-şi inculcă cea de-al treilea termen: cel virtual, puncte de legătură între ceilalţi doi semnificatul şi semnificantul.
Ca poet Constantin Brâncuşi a cochetat, discret, cu dadaismul şi a scris câteva poeme dintre care amintesc „Peştele” şi „Portret literar”.
Ceea ce au făcut în literatură Mallarmé, Joyce în literatură, Cézanne şi Picasso în pictură, Satie în muzică, Jeans, Heinsenberg şi Einstein în ştiinţele exacte, Nietzsche şi Heidegger în filosofie a făcut Brâncuşi în sculptură.
Căci Brâncuşi a operat şi ca un metafizician revoluţionar cu miracolul transmutaţiei în arta plastică, în gândire, în concepţie, unde a inclus hazardul în opera plastică (ca şi Goethe cândva – vezi „Convorbirile cu Eckermann – n.m.,I.P.B.).
Pe Masa de Foc a Pământului (Masa Tăcerii) Brâncuşi a jucat zaruri cu zeii tutelari cărora le-a închinat „Pasărea de aur” în care a mizat pe binomul dintre materie şi lumină, pe propagarea luminii sub forma unei unde şi ea trebuie să se logodească cu linia curbă.
În definitiv, Constantin Brâncuşi a tradus forma în sine a lui Kant în formă „anonimă” căreia sculptorul îi redă momentul prin iradierea luminii în statuar. Astfel Brâncuşi realizează o stranie, o nouă cosmogonie. Luminii îi revine destinul de a reface acea unitate a gândirii şi a întinderii, a materiei şi a spiritului.
Ion Popescu-Brădiceni
Ioane, ce n faceam noi fara tine, cine mai descoperea pe Brancusi ?!