Centenarul Marii Uniri – Tricolorul, simbol al unității naționale

1063

Fiecare stat din lume își are steagul său, ca semn distinctiv și simbol. Limba română posedă mai multe sinonime pentru steag: drapel, stindard, flamură, dar, în contemporaneitate, fiecare tinde să aibă o sferă semantică aparte. Prin drapel se înțelege o bucată de pânză sau de mătase într-una sau mai multe culori, adesea cu o stemă sau cu o emblemă, prinsă de o lance lungă de lemn, reprezentând semnul distinctiv al unui stat, al unei unități militare sau al unei organizații. „A fi sub drapel” înseamnă a servi în armată. Flamura este un steag mai mic: „în zadar flamura verde o ridică înspre oaste” (Eminescu). Termenul „stindard”, figurat, reprezintă un simbol de luptă, de unire, de înfrățire, pentru o cauză, un ideal. Poate fi și „un model”, „un exemplu”. „Shakespeare devine un adevărat stindard în jurul căruia se adună toate aspirațiile germane ale vremii” (Tudor Vianu). Drapelul este, în același timp, un semn distinctiv al unei unități militare, unde trebuie să existe permanent și pe câmpul de luptă.
Privind istoricul tricolorului, conform unei legende răspândite, culorile roșu, galben și albastru ar fi fost folosite din vechime, de către români, ca un simbol. Aceste culori se regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe stemă. De asemenea, s-a constatat prezența celor trei culori pe canafuri (ciucuri) și în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu. Pentru prima dată se atribuie și semnificația celor trei culori: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui).
Sub domnia regulamentară și reformatoare a domnitorului Alexandru Ghica (1834 – 1842), Tricolorul a fost adoptat oficial mai întâi în Țara Românească. Acesta a obținut aprobarea sultanului Mahomed al II-lea ca oștirea și „corăbiile cele negustorești” să arboreze steag propriu, tricolor, „cu fața roșie, albastră și galbenă”. Dar, în scurt timp, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară la mijloc, cu un vultur auriu. La înmânarea drapelelor, domnitorul, printre altele, a spus:
„Steagurile acestei de Dumnezeu păzite țări din vechime au fost fala oștirilor și semnele slavei lor. Domnia mea dar încredințează acum batalioanelor de infanterie și divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstei, al credinței și al supunerii către legile întocmite”. În 1840, Alexandru Ghica, pentru a diferenția drapelul de luptă de cel de război, a recurs la un nou model pentru primul: tricolorul roșu, galben, albastru, cu roșul în partea superioară și lățimi egale ale benzilor. În centru se află un scut brodat cu aur și cu acvilă valahă.
În timpul revoluției din 1848, tricolorul a fost extins în toate ținuturile românești. Guvernul provizoriu menționa că „Steagul național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”. La început, inscripția cusută pe fondul galben era „Dreptate – Frăție”, lozincă a societății conspirative „Frăția”, întemeiată de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell, în 1843. Tricolorul a fluturat pe Dealul Filaretului din București la 11 iunie 1848, la începutul revoluției, „zi de mântuire pentru toată România”. „Stindardul libertății azi se va consacra. Unire și frăție cu toții vom proclama”. Era adresat îndemnul: „Uniți-vă cu noi! Înălțați stindardele libertății și dobândiți-vă sfintele drepturi!”
Și revoluționarii transilvăneni adoptaseră tricolorul albastru – alb (albul păcii) – roșu. La adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, s-a înălțat „flamura română” (St. Ludwig Roth). Pe drapel era înscrisă deviza: „Virtus romana rediviva” („Virtutea romană reînviată”). Ulterior a fost înlocuită culoarea albă cu cea galbenă, pentru a simboliza dorința de unire a transilvănenilor cu România. În Moldova, tricolorul a fost arborat la 27 martie 1848 de către Adunarea Constituantă prezidată de Vasile Alecsandri. După revoluția patruzecioptistă, tricolorul a devenit steag național în Moldova și Țara Românească.
Sub tricolor, s-a săvârșit Unirea din 1859. Prin Ordinul de zi din 1 sept. 1863, Alexandru Ioan Cuza a oficializat tricolorul ca stindard al României: „Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al patriei udat cu sângele străbunilor noștri… Drapelul este, în același timp, trecutul, prezentul și viitorul, este istoria întreagă a României. Cu un cuvânt, drapelul reprezintă toate îndatoririle și toate virtuțile militare cuprinse în două cuvinte gravate pe acvilele romane: „Onoare și Patrie”. Drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza, destul de uzat, se află la Muzeul Național de Istorie a României. De formă dreptunghiulară, proporția 2 : 3, este alcătuit din trei fâșii de mătase, cu dispunere orizontală, roșul în partea de sus. Scânteia geniului se observa la adolescentul Mihai Eminescu, viitorul poet nepereche, încă de când a dat publicității poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, scrisă în aceeași perioadă, 1867, văzând în tricolor un simbol al unității naționale: „Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare, românesc,/Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/Dulce Românie, asta ți-o doresc!”.
Sub drapelul tricolor, ostașii români au cucerit Independența (1877 – 1878). Poeții transfigurează, în versuri, faptele mărețe ale acestora în Războiul de Independență. „Ura! măreț se-nalță-n vânt/Stindardul României”/Noi însă zacem la pământ/Căzuți pradă urgiei!/Sergentul moare șuierând/Pe turci în risipire,/Iar căpitanul admirând/Stindardu-n fâlfâire” (Vasile Alecsandri, „Peneș Curcanul”); „Cât s-au străduit bătrânii/Steagul să mi-l ție sus!” (George Coșbuc, „La Smârdan”). „Drept în coastă îl izbise,/Dar, cu steagul lângă el,/Zăcea-n câmpul de măcel;/Inima își oțelise/Și, pe jumătate dus,/Printre ploaia-ngrozitoare/De ghiulele-omorâtoare,/Steagu-l ridica în sus!” (Al. Macedonski, „Stegarul”, 1877).
Student la Viena (1879 – 1881), Ciprian Porumbescu compunea „Imnul Unirii”, cunoscutul „Pe-al nostru steag e scris: Unire”, text literar scris de Andrei Bârseanu, de asemenea, compune „Cântecul tricolorului”, text literar și muzical. Ambele au fost publicate în celebra „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români, compuse și dedicate junimei academice române”.
George Coșbuc publică în „Albina”, 1900, poezia „De vorbă cu un străin”, din care cităm: „Steag avem și noi, străine,/Și-l iubim cu jurământ./ Ziua răului când vine,/Ce frumos se zbate-n vânt!/E frumos și steagul vostru,/Dar pe-al nostru de-l privesc/Tot mai mândru este-al nostru/Și mai sfânt, că-i românesc./Răscolite de dușmani/L-au purtat cinstit străbunii/Prin atât amar de ani”. Același publică în „Albina”, 1904, poezia „Cântec” (vol. „Cântece de vitejie”), în care steagul tricolor este proslăvit, simbol menit să înfrunte veșnicia: „Sus ridică fruntea, vrednice popor”/Câți vorbim o limbă și purtăm un nume,/Toți s-avem o ţintă și un singur dor -/Mândru să se înalțe peste toate-n lume/Steagul tricolor!”
Sub flamuri tricolore, românii au luptat eroic la Oituz, Mărăști și Mărășești în Primul Război Mondial, înfrângând armatele germane și austro-ungare. Marea Unire, de la 1 Decembrie 1918, a fost câștigată cu prețul a opt sute de mii de morți, invalizi și dispăruți. Numai în Bătălia de la Mărășești, care a durat 13 zile, au căzut 29800 de morți și răniți, adică de trei ori mai mult decât toată campania din 1877, care a durat 1 an, trei luni și șapte zile. Imaginea Primului Război Mondial este o temă majoră cultivată în romanul interbelic (Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, M. Sadoveanu, Hortensia Papadat – Bengescu, Cezar Petrescu). Prin aceasta, se integrează într-un întreg curent al literaturii universale, care a fixat în imagini cutremurătoare acest moment din istoria europeană. Evocarea războiului este prezentă și în poezie: „Acolo unde căzu străpuns stegarul/Și dușmanul sălbatic i-a smuls drapelul țării;/Stă câmpul sterp și cere să-i semănați stejarul,/Nu grâu vrea mortul aprig, ci semnul neuitării” (Vasile Voiculescu, „Mormântul stegarului”, 1918). La 1 Decembrie 1918, „ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba-Iulia”, „pentru marea, istorica, Adunare Națională”, spre a hotărî alipirea Transilvaniei la patria – mamă”. Cei peste 100.000 de transilvăneni, cu steaguri tricolore în frunte, veneau la Alba-Iulia cântând „Pe-al nostru steag e scris: Unire”. „Între munți de cremene,/A făcut să-i semene/Trei fecioare gemene”. „Se încinse hora mare/Pentru Sfânta Sărbătoare/A frumoaselor fecioare/Ca grădinile de brâu/Pisc cu pisc și râu cu râu,/O cunună, o brățară/Curcubeu culcat pe țară./Și de-acu veciile/Vor trăi cu miile” (Tudor Arghezi, „Balada Unirii”). Sub faldurile drapelului tricolor, armata română a suferit pierderi uriașe în al Doilea Război Mondial. În timpul puterii comuniste, pe fondul galben al tricolorului era imprimată stema. La evenimentele din decembrie 1989, au fluturat steagurile cu stema decupată. De-a lungul timpului, drapelul național a suferit modificări, de la o etapă istorică la alta.
Constituția României prevede la articolul 12, aliniatul 1, că „Drapelul României este tricolor, culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu”. Proporțiile, nuanțele culorilor, precum și protocolul drapelului au fost stabilite prin legea nr. 25 din 16 iulie 1994. Are o proporție de 2 : 3 între lățime și lungime. Tricolorul românesc este înrudit cu cel al Republicii Moldova, numai că acesta din urmă are o proporție diferită: 1 : 2, un albastru mai deschis și stema țării în centru. În prezent, steagul tricolor al țării noastre flutură alături de steagul Uniunii Europene, cu care este înfrățit.
Ziua de 26 iunie a fost decretată „Ziua Drapelului Național”, prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here