Centenarul Marii Uniri – Basarabia 1918 – din întuneric un soare nou răsare

316

De la anul de graţie 1918, încoace, în fiecare zi de 27 martie noi, românii, ar trebui să sărbătorim cu fast, să aniversăm, să dăm cinstirea cuvenită actului patriotic săvârşit de românii de peste Prut, care în acea zi istorică au hotărât unirea lor şi a ţinuturilor locuite de ei – istorica BASARABIE – la patria mamă, ROMÂNIA, declanşând avalanşa care va rotunji “bulgărele naţional” şi va materializa “cea mai mare ZI din istoria naţională” după aprecierea istoricului Dimitrie Onciu, sau „clipa de fericire care a răscumpărat veacurile întregi de suferinţă ale românilor” în aprecierea patriarhului istoriografiei româneşti, Nicolae Iorga. Prezentarea istoriei adevărate a trecutului Basarabiei, bazată pe argumente ştiinţifice, este o acţiune temerară, întrucât, vreme de peste cinci decenii, opinia publică a fost intoxicată cu informaţii false, în scopul justificării raptului ţarist asupra teritoriului românesc al Moldovei răsăritene, dintre Prut şi Nistru, iar când ne-am eliberat am tăcut sau neglijat. Măcar acum, la CENTENARUL MARII UNIRI, să recunoaştem ferm, că gestul Basarabiei şi ai ei locuitori, vine ca un adevărat balsam pe marea rană morală şi teritorială pentru ţara aflată întruna din cele mai grave situaţii istorice, cu un prezent drastic amputat, cu un viitor nesigur, o “Românie ciocîrţită”, cum plastic o numea Nicolae Iorga la acea dată şi care numai o garanţie nu constituia, atunci, pentru o evoluţie ascendentă şi liberă a naţiei române. Dacă marele patriot, istoric şi român, Nicolae Bălcescu, afirma că „istoria este o mare carte de învăţătură, în care fiecare îşi află trecutul, prezentul şi viitorul”, iar cunoscutul istoric ardelean Onisifor Ghibu, trăitor de clipe grele şi înălţătoare de pribegie şi luptă în vâltoarea basarabenilor ne reţine atenţia că “nici o rătăcire nu poate fi folositoare, precum nici un adevăr nu poate fi vătămător” şi să descâlcim firul adevărului despre Basarabia, care prin voinţă proprie s-a abandonat în braţele patriei-mamă, România. Se înfăptuia, astfel, un prim pas spre realizarea testamentului naţional de unitate românească, scris cu sângele şi pecetluit cu capul Vulturului Unităţii Naţionale, marele voievod Mihai Viteazul şi care a fost idealul suprem al multor generaţii de bărbaţi însemnaţi ai neamului românesc, următori lui. Teritoriul răsăritean al Moldovei, ţinutul dintre Prut şi Nistru, care a căpătat la începutul secolului al XX-lea denumirea de Basarabia, pornindu-se de la cele trei judeţe nord dunărene – Bolgrad, Ismail şi Cahul – aflate în componenţa Ţării Româneşti, sub primii domnitori Basarabi, cu istorie zbuciumată nu-şi pierde identitatea românească. Izvoarele arheologice dovedesc, fără tăgadă, continuitatea unei civilizaţii geto-dacice unitare în tot acest teritoriu, iar izvoarele istorice autentice dovedesc că Basarabia nu a avut în nici o etapă a dezvoltării umanităţii o evoluţie separată de celelalte provincii româneşti. Dacă în prima etapă a evului mediu teritorii basarabene s-au aflat în componenţa Ţării Româneşti sub Basarab I şi Mircea cel Bătrân, asigurând ieşirea la Marea Neagră, apoi este în totalitate parte componentă a Moldovei. Ştefan cel Mare îşi baza apărarea spre răsărit pe sistemul cetăţilor fortificate de pe Nistru, cuprinzând: Chilia, Cetatea Albă, Reţina, Soroca, Orheiul şi Crăciuna, tare şi temut. Abia în perioada 1711-1812 când teritoriul românesc constituie teatru de război sau operaţiuni, între imperiile limitrofe, trupe străine vor ocupa, în peste 23 de ani, teritorii româneşti. În urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, Imperiul Otoman, înfrânt, cedează ilegal Rusiei ţariste, teritoriul dintre Prut şi Nistru. Congresul de pace de la Bucureşti, 1812, conform înţelegerii dintre Napoleon şi Alexandru I, stipula că „Rusia renunţă la Moldova şi Valahia, dar păstrează Basarabia, provincie românească”, extinzând denumirea istorică la întreg ţinutul dintre Prut şi Nistru. Ruşii vor acţiona perseverent pentru „rusificarea” noii ocupaţii, acordând drepturi şi facilităţi coloniştilor din Basarabia; organizează teritoriul ca „gubernie” rusească; introduce limba rusă ca limbă oficială. În zbuciumata istorie a acestor ţinuturi există o constantă certă, dezvoltarea culturii româneşti. Ani la rând boierimea basarabeană se complace cu traiul călduţ sub regimul ţarist de graniţă, iar ţărănimea, majoritar analfabetă, nu era participantă la emulaţia naţională. Tinerimea universitară şi cei înrolaţi în armata ţaristă, iniţiaţi fiind al noului val, înţeleg chemarea universală, coagularea naţiunilor, dar masele, încă mute la chemarea românismului “apăsate de jugul ţarist aveau un suflet mistic şi nu revoluţionar, învăluit în îndoieli şi bunătate, de dorinţa unei vieţi zugrăvite de Evanghelia lui Hristos cel blând şi nu de cea a lui Marx”. Vocile naţionale ale Basarabiei erau încă dispersate, Pan Halippa ţinea sus steagul românismului, dar era singur; D.I. Pelivan, naţionalist basarabean notoriu, era mobilizat; Ion Inculeţ era la Petrograd; iar în ţară, în frunte cu Constantin Stere, basarabenii adoptaseră poziţia de aşteptare. Studenţimea basarabeană de la Kiev, impulsionată de studenţii ardeleni şi bucovineni, în frunte cu Vladimir Bogos elaborează prima proclamaţie care consemna printre altele : „Unirea Basarabiei cu toate provinciile româneşti care va creşte şi înflori cea mai frumoasă floare românească: ROMÂNIA mare şi puternică”. Bulgărele a fost strâns, avalanşa nu mai poate fi oprită! La 20 martie 1917 ia fiinţă Partidul Naţional Moldovenesc, având ca obiectiv central autonomia Basarabiei, iar Congresul Ţăranilor din Basarabia, din 21-24 mai 1917, duce la clarificarea naţionaliştilor moldoveni care vor independenţă de ideologia rusă. În broşura lui Ion Inculeţ, pseudonimul lui V.Horea, „Către toţi moldovenii din Basarabia, vorbeşte despre autonomie, dar şi de situaţia unităţii tuturor locuitorilor. Ioniţă Pehivan, alt lider moldovean, milita pentru autonomie, iar Teofil Gh.Iancu vorbea despre o Basarabie autonomă, dar şi despre neamul românesc, despre interesul României în Ardeal şi în Basarabia. Tot ostaşii români din armata ţaristă vor fi cei care vor clarifica calea de urmat, căci la 23 octombrie 1917 „Sfatul soldatului Moldovean” proclamă autonomia Basarabiei în Rusia federativă. La 21 noiembrie 1917 îşi deschide lucrările „Sfatul Ţării”, la care deputatul Ion Buzdugan, apreciind patriotismul ardelenilor luptători în „triunghiul de foc” afirma că „Moldovenii nu se vor da îndărăt nici de aici încolo de a lupta pentru fraţii lor”. Dacă în Imperiul Țarist revoluţia bolşevică a ieşit victorioasă, la 7 noiembrie 1917 şi anarhia a cuprins stările, dincolo de Nistru, „ciuma roşie” nu s-a întins. Hotărâtoare pentru ostaşul român a fost angajamentul regelui Ferdinand I, la sfatul lui Iorga de a da PĂMÂNT, ţăranului! Sfatul Ţării, la 2 decembrie 1917, proclamă Basarabia „Republică Democratică Moldova”, alegând şi un guvern, numit „Sfatul Directorilor”. La acea dată Sfatul Ţării însuma 250 membri, în următoarea componenţă etnică: 105 români, 15 ucraineni; 14 evrei; 7 ruşi; 2 germani; 2 bulgari; 2 găgăuzi; 1 polonez; 1 armean; 1 grec. În urma armistiţiului de la Brest-Litovsk, 3 decembrie 1917, trupele ruseşti în debandadă şi prizonierii ruşi, în retragere, se dedau la jafuri şi violenţe. Guvernul provizoriu de la Chişinău cere ajutor militar, urgent, guvernului României, iar generalul Iancovescu, ministrul de război al României, la acea dată, ordonă unui detaşament de 1000 de voluntari ardeleni şi bucovineni, în marş de la Kiev, să oprească la Chişinău pentru a asigura paza căilor ferate şi depozitelor de aprovizionare. Trupele ruseşti în debandadă intensifică acţiunile violente, jafurile, abuzurile pentru a lichida toate organismele moldoveneşti şi a stăvili mişcarea unionistă. La 6 ianuarie 1918 trupele ruseşti dezarmează detaşamentul de voluntari români şi arestează pe Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării şi pe P. Erhar, preşedintele Sfatului Directorilor, care sunt totuşi eliberaţi prin acţiunea gărzilor naţionale moldovene, nou înfiinţate. În această stare limită, Basarabia cere ajutor României. Generalul H. Berthelot, şeful misiunii militare franceze în România, nota : „ Doi membri ai Sfatului Ţării de la Chişinău, domnii Pelivan şi Cristi, vin să- mi ceară să uzez de influenţa mea pentru a-i ajuta să se restabilească ordinea în Basarabia”. În acest context, la 5 ianuarie 1918, din Iaşi, pleacă un detaşament de grăniceri şi voluntari ardeleni, organizat pe trei eşaloane, însoţit de generalul rus Kanzero, ca reprezentant al generalului Şcerbacer, dar sunt atacaţi de trupe „revoluţionare ruseşti”, superioare numeric şi din acest moment „Front – Otdelul (trupe revoluţionare ruse) s-au considerat în stare de război cu România şi „moldovenii separatişti”. Guvernul României, confruntat cu acest risc major, ajunge la concluzia că „Basarabia trebuie ajutată şi salvată cu orice risc”, iar la 8 ianuarie 1918, dă ordin Diviziei 11, comandată de generalul Emest Broşteanu să plece spre Chişinău. În seara zilei de 13 ianuarie militarii români intră triumfător în capitala basarabeană, nu ca trupe de ocupaţie, ci care să protejeze tânărul stat autonom. Colonelul M. Ionescu, comandantul primului regiment ce a pătruns în oraş, consemna, că „ 14 ianuarie este sărbătoarea oficială a intrării trupelor române în Chişinău, având loc o defilare frumoasă”. Doctorul Ion Mateiu, ardeleanul care scotea la Chişinău, între 1917- 1918, ziarul „ARDEALUL”, transformat ulterior în „ROMÂNIA NOUĂ” făcând o analiză amănunţită a evenimentului petrecut pe 13 ianuarie îşi intitula articolul de fond: „ Un act istoric : intrarea oştilor române în Chişinău” şi scoate în evidenţă o ediţie specială cu litere aurite în cinstea eroilor României care aduceau solia înfăptuirii visurilor noastre sfinte şi încheia, astfel: „Slavă ţie, Românie, pentru aceste zile de dumnezeiască strălucire! ” La 24 ianuarie, „sărbătoarea Unirii Principatelor”, într-o atmosferă de profundă smerenie, dar şi de fast, Sfatul Ţării de la Chişinău, prin glasul lui Ion Inculeţ, al directorilor Pelivan şi Halippa, dar şi preşedinteluui Ciugureanu, a proclamat independenţa Republicii Democratice Moldova, pentru că „Proclamarea neatârnării este o cerinţă politică a vremii”. Generalul francez Berthelot, consemna : „Este oare preludiul unirii cu România? Este sigur că ţăranul este moldovean şi că tratatele din 1812 şi 1878 au încorporat Basarabia la Rusia numai pe baza dreptului celui mai puternic” şi continua „proclamaţia către basarabeni să-i lase liberi să dispună de ei înşişi, trupele române venind în Basarabia numai pentru a asigura aici menţinerea ordinii”. În ziarul „România Nouă”, Ion Mateiu concluziona: „Noi de la străini nu aşteptăm nimic; toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români. Noi vrem o Românie a tuturor românilor”. La 31 ianuarie 1918 intelectuali din Regat, Ardeal şi Bucovina – Mihail Sadoveanu, George Ranetti, Ion Minulescu, Eugen Hereveanu, Ion Pilat, Mihai Sorbu şi alţii – au adresat o impresionantă chemare către locuitorii Basarabiei: „ A venit, fraţilor vremea ca neamul nostru să nu mai cunoască hotar pentru dragostea lui, pentru limba noastră cea dulce”. Pe 26 februarie 1918, se prezintă la Iaşi, delegaţia basarabeană formată din Ion Inculeţ şi doctorul Ciugureanu, pentru a mulţumi regelui Ferdinand de România pentru ajutorul militar, salvator. Basarabenii sunt impresionaţi de căldura cu care îi primeşte monarhul şi de bunătatea lui care „transpira prin întreaga sa fiinţă” şi se vor sub un asemenea conducător. Reîntorşi la Chişinău sunt fermentul care va intensifica acţiunile de proclamare a independenţei. Delegaţia Basarabiei, compusă din Ion Inculeţ, Pan Haliuppa şi dr. Ciugureanu se prezintă la 2 martie la Iaşi pentru a lua legătura cu noul guvern român condus de Marghiloman. Cu această ocazie se ia legătura şi cu contele Saint – Aulaire, reprezentantul Franţei pe lângă guvernul României, care-i îndemână: „Faceţi unirea cât mai degrabă. Nimeni nu se va găsi, printre aliaţi, care să nu sprijine acest început al înfăptuirii României Mari”. Sfatul Ţării, dând glas voinţei naţionale şi tuturor stărilor, la 27 martie 1918, votează Unirea Basarabiei cu Ţara – mamă, România, astfel : 86 voturi pro; 3 contra; 36 abţineri şi 13 absenţi. Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, consemna: „Republica Democratică Moldovenească, în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută de ani şi mai bine, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna, se UNEŞTE cu Mama sa ROMÂNIA! De-a pururi şi totdeauna !” Entuziasmul este general! Primul ministru al guvernului României, Alexandru Marghiloman, în nume propriu şi al regelui ia act de decizia fraţilor basarabeni şi proclamă „Basarabia unită cu România, de aici înainte şi nedespărţită”. Regele Ferdinand, aflat la Bârlad, înştiinţat telefonic de prim- ministru adresează de urgenţă telegramă către preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ şi primului-ministru basarabean Daniel Ciugureanu, astfel: „ Cu adâncă emoţie şi cu inima plină de bucurie, am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit votul înălţător al Sfatului Ţării o solemnă afirmare. Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind la Patria Mumă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri domniiloi voastre şi Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes. În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru patrie, de aici înainte comună, vă trimit tutoror cetăţenilor din noua Românie de peste Prut regescul meu salut, încurajându-vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească!” În cuvântul adresat membrilor guvernului Basarabiei, sosiţi la Iaşi, la 30 martie, monarhul afirma, printre altele: „ Vă salut azi, pe voi fraţi de dincolo de Prut… Sărbătorim astăzi împreună înfăptuirea unui vis care de mult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de Prut. Din graniţă aţi făcut punte, unindu-vă cu ţara mamă şi de aceea zic: Bine aţi venit între noi! …Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge.” Pe 9 aprilie 1918, prin înaltul Decret Regal nr. 824, s-a adoptat actul de unire a Basarabiei cu România, iar doi reprezentanţi ai Sfatului Ţării – Ion Inculeţ şi dr. Daniel Ciugureanu – au fost numiţi miniştri fără portofoliu în guvernul României, iar pentru administrarea provizorie a Basarabiei s-a numit un Consiliu Director, format din 9 persoane. Guvernul României este nevoit să răspundă, la 12 iunie 1918, Ucrainei, care afişa pretenţii teritoriale, astfel: ”Basarabia n-a fost anexată de România – n.n. cum afirmaţi – ci s-a unit cu Patria – Mamă şi anume pe baza unei hotărâri care a fost luată în unanimitate de Sfatul Ţării, de Adunarea Naţională şi Legislativă a Republicii Moldoveneşti din Basarabia. Această adunare porneşte de la voinţa naţiunii şi reprezintă o putere suverană, cu dreptul de a lua hotărâri pentru poporul Basarabiei, care sunt tot atât de definitive şi hotărâtoare ca și cele ale Radei pentru popoarele Ucrainei”. Înfăptuirea unirii Basarabiei cu România a fost atestată la 3 martie 1920 de Consiliul Suprem al Conferinţei de pace de la Paris şi în 1922 prin ratificarea Tratatului de pace de către Marea Britanie, la 14 aprilie; la 24 aprilie de către Franţa; la 22 mai de către Italia. Unirea s-a înfăptuit prin VOINŢĂ NAŢIONALĂ şi dacă aşa cum afirma istoricul, omul politic şi patriotul Mihail Kogălniceanu, că : „Prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, soarele tuturor românilor de la Bucureşti răsare!”, prin hotărârea basarabenilor, într-un moment de grea cumpănă pentru neam şi ţară, de unire cu România „ un soare nou răsărea pentru toată românimea!”. Trebuie să recunoaştem, măcar astăzi, că s-au făcut totuşi şi greşeli economice, administrative şi chiar politice în această provincie nou integrată la sânul ţării, care vor fi abil speculate după anul negru, 1940, când pradă a „înţelegerilor celor mari” vom suporta în aceste ţinuturi o nouă invazie ROŞIE, care şi astăzi îşi manifestă consecinţele. Anul 1990 a dus la destrămarea marelui imperiu roşu, U.R.S.S., dar vechea Basarabie şi-a ales drum propriu. Realitatea va decide că este doar la latitudinea locuitorilor dintre Prut şi Nistru, dacă şi când vor voi să revină la sânul patriei-mamă. Glasul armelor a încetat, iar istoricii nu au făcut altceva decât să aducă în lumina actualităţii mărturia documentelor. Acum, este din nou rândul minţilor luminate, a diplomaţilor, politicienilor şi patrioţilor români, dezinteresaţi, să se înscrie la cuvânt dovedind că sunt la înălţimea marilor înaintaşi şi mucenici ai neamului şi să ne oblige să rostim cuvintele regelui Ferdinand I de România întregitorul de la anul de graţie 1918, adresate reprezentanţilor Basarabiei: „Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care nu se va şterge niciodată!”.
Gl.bg (r) ION DĂNILĂ
-Licențiat în științe istorice-
Secretar general ANVR București

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here