1. Avem poeţi care trebuie reevaluaţi din perspectivă europeană, pentru că sub comunism nu se putea. „Lagărul” socialist i-a ţinut prizonierii unui naţionalism prost răstălmăcit de acoliţii sovieticilor. Printre aceşti poeţi se numără şi Nicolae Dragoş, cel care în „Casa” lui din cuvinte se mai şi joacă din când în când, căci copilul din suflet nu i-a murit (“Jocul de-a bijuteriile”). E un „joc inocent” ca o „rugă dinspre fluturi”, a căror „tandreţe de dimineaţă” inaugurează un fel de „vis lângă spuma mării”, instituie „frânturi dintr-o artă poetică”, „despre vultur, despre sublim şi nu numai”. Şi nu numai, întrucât „cuvântul îşi trimite solii” ca să redacteze „un fel de testament”, ca T. Arghezi, bunăoară.
2. Poetul e în genere un călător prin anotimpuri, spre drumul în doi, cu semn de rugă, spre m(â)ine, prin anii nedumeriţi, spre templul lor (al marilor poeţi români – n.m., I.P.B.), iar călătoria lui e „de dincolo de toate călătoriile”.
Dar ce fel de poet este Nicolae Dragoş? Este el un postromantic, un neoclasic, un transmodern? Calcă el apăsat pe urmele simboliştilor ori pe cele ale suprarealiştilor? Transcende folclorul şi tradiţia, ca să definitiveze „povestea din oglindă”? şi s-o depună, drept ofrandă, ca pe încă o „minune la coloana fără sfârşit” a limbii române?
Nicolae Dragoş este întâi şi întâi un poet pur sânge, maestru în cristalografia sensurilor pierdute şi regăsite, posesor al secretelor Miturilor de început de Lume al Viziunilor, al Revelaţiilor, al Legendelor, alchimist al unui imperiu al Imaginaţiei într-o sui-generis resurecţie.
3. Ca atare „Casa din cuvinte” conţine farmakonice discursuri lirice, acuarele (icoane vii ale iubirii enorme de viaţă), peisaje interioare, cu mirabile reliefuri transparente (aşezate sub semnul metodologiei focului viu), portrete (Portret cu narcise), creioane (tot ca T. Arghezi – n.m., I.P.B.), semne, miraje, psalmi (Psalmul de dimineaţă), rondele (Rondelul Rondelului), poeme (Poem cu Lună nouă, ca Zaharia Stancu de pildă), iluzii (Iluzie de Decembrie), himere, lamentouri (Lamento pentru Vultur, ca la Dimitrie Cantemir), In memoriam-uri (ca Ion Barbu), file de jurnal, rugi, balade (Trista baladă a învinsului din Poiana Brazilor) ca Şt.Aug. Doinaş.
În toate, un critic avizat, culturalizat (s.m., I.P.B.), operând lejer, epistemologic şi axiologic cu intertextualitatea autentică, poate depista modele (a li se zice paradigme) ontoretorice dar şi ortodicţionale, deşi obsesia lui Nicolae Dragoş e deretorizarea, dekalofilierea dicteului totdeauna motivat, întemeiat, călăuzitor, pe alocuri, (in)voluntar profetic.
4. În contextul aceleiaşi legi transmoderne a cercului hermeneutic deschis, cel care redactează eseul de faţă încearcă, autoexigent, sentimentul reaccederii la esenţele ultime. Recurge, cu sau fără voie, la sondări abisale, în aflarea po(i)eticii profunde şi obţine mai mult decât doreşte.
Veritabil Demiurg, Nicolae Dragoş, în rezonanţă cu Geo Dumitrescu, ba chiar şi cu Marin Sorescu, dar – subliniez – în glorioasă „şcoală a lui Arghezi” îşi ia drept «persona» (= mască în care predomină când elementul personal, când influenţa exterioară – n.m., I.P.B.) pe „Omul cu tacul angajat în „Jocul de-a răsăritul cu asfinţitul”. „Omul cu tacul” pare – poate şi este – o capodoperă; îmbracă ba haina alegoriei, ba pe cea a parabolei (în descendenţă kafkiano-camusiană); uzează de metonimie, metaforă, temele fiind universale, dar abordate transversalic: jocul, călătoria (recurente), destinul, labirintul, hazardul (înnobilitoare spiritual), adevărul, tăcerea, umanismul (filosofice)”.
Dar „Omul cu tacul” e cel care guvernează „jocul de-a viaţa şi de-a moartea”, e „stăpânul” absolut, e „cosaşul neîndurător / gata să culce la pământ / pâlcuri-pâlcuri invizibile ierburi”, e maestrul iniţierii în performanţele de la „masa destinului” pe care vieţile oamenilor sunt nişte bile roşii, albe, negre (bila neagră numai din superstiţie ar fi aleasă pentru călătoria dinspre unde spre un alt undeva), e cel care „a îndrăznit să facă pact cu hazardul”, cel care cu voinţa lui a reinstituit „ordinea în” „acea enigmatică dezordine”, sau, de fapt bilele fuseseră „aşezate într-o ordine de altcineva ştiută, / spre a aduce „izbânda finală”, refuzată înţelegerii comune”, iar, drept consecinţă, „omul cu tacul” e substituţia în profan a acelui Altcineva Atoateştiutorul, înspăimântătorul, şi deci te întrebi dacă „omul cu tacul / are în mână soarta jocului / sau doar se amăgeşte a o avea”, dacă e, măcar el, „mai presus de destinul comun”.
5. Încolo, complexitatea textelor lui Nicolae Dragoş, mai mai să mă zăpăcească. Dar, lucid, mă autocontrolez şi continuu comentariul de faţă. „Pentru Poet o carte / e ca un fel de casă. Se reîntoarce, nostalgizând poetul, la ea „pe vechi şi noi poteci / ce-ţi cer priviri subtile”. «Casa» „cum să visezi te-nvaţă” căci „visul este o formă de gândire”; fiindcă „aproape toate funcţiile cognitive… se regăsesc la nivelul visului”; sarcina visului este „crearea de reprezentări variate şi originale” (vezi Jacques Montangero: Vis şi cogniţie; trad. de Marina Mureşanu Ionescu; ed. Polirom, Iaşi, 2003, 214 pag.). „Închipuita casă” (rod deci al imaginaţiei/fanteziei – n.m., I.P.B.) „clădită-i din cuvinte / într-o secretă limbă” iar „pentru cuvinte sacre / îţi cere viaţa-n schimb”. „Modestă, arătoasă, miroase-a veşnicie”. Această memorabilă artă poetică a fost scrisă pe 14 mai 2013, ceea ce ne indică tinereţea perpetuă a domnului Nicolae Dragoş.
6. Poetul este profitorul unui mirific privilegiu căci el are capacitatea specială „să descifreze nevăzute pagini / … / ofertele naturii traduse-n noi imagini” („traducerea” este o ars hermeneutica şi o transhermeneutică – n.m., I.P.B.). Tot el trăieşte „o nerostită tăcere princiară” (sau tăcerea din Cina cea de taină a lui C. Brâncuşi – n.m., I.P.B.), întovărăşit ba cu fluturii, ba cu mestecenii „apostoli ai singurătăţii”, ba, reverenţial, cu „Domnul Cuvântului Românesc” Tudor Arghezi; al cărui „avatar” Nicolae Dragoş doreşte să fie socotit, deşi, ca orice ucenic care-şi elogiază / celebrează maestrul, categoric îl depăşeşte con brio (vezi „Scrisoare prin anotimpuri”; „Logodnă”, „Nedumerire”), ba se măsoară, în luptă dreaptă, cu „uriaşi” precum Nichita Stănescu („Cineva”) sau Leonid Domiv („Păpuşa de la ţară”), fără a înclina steagul propriei personalităţi, identităţi, auctorialităţi. Tot în trecere, semnalez şi alte bijuterii precum: „Un vis”, „Himera”, „Întâlnire cu Esenin”.
7. Dincolo de aceste aspecte, să le zic stilistice, Nicolae Dragoş rămâne inegalabil ca poet-cetăţean, ca poet-luptător, ca poet-vaticinar al condiţiei umane, izbutind a redacta poeme-dezbatere de anvergură social-politică şi etico-satirică. Selectez pentru cititori câteva titluri elocvente, patetic-ideologice, moral-civice, entuziast-cathartice: „Legenda Călăuzei”, „Jucătorul de popice”, „Răspuns amânat”, „Împăratul Insulelor”, „Ce timp de lupanare”, „Ce pot să fac?”, „Când…”, „Un fel de testament”, „Ţăranul român”, „La Eminescu”, „Întâlnire cu Poetul”, „Minune la Coloana fără sfârşit”, „Vis cu pasărea Brâncuşi”, „Reportajul unei neîntrerupte călătorii” (realizat în ianuarie 2012, în Târgu-Jiu), „Semne”. Despre aceste „megapoeme” însă, mai pronunţă-se şi alţi exegeţi, căci mie spaţiul tipografic mi s-a dus.
Ion Popescu-Brădiceni
