România literară nr. 33-34/2021
Andrei Novac, De mâine suntem pământ fierbinte – Antologie 2001-2021, cu ilustrații de Flavia Lupu, Editura Paralela 45, Pitești, 2021,
Pentru un autor care se vede pe sine în generația de mijloc, precum autorul acestor rânduri, e oarecum șocant să constate că un confrate pe care-l considera junior își adună într-o antologie de autor poezia a douăzeci (!) de ani de carieră literară și opt volume de poezie, dintre care două sunt deja traduse în franceză și spaniolă. E drept că Andrei Novac, pentru că la el mă refer, a avut un debut precoce și a dat dovadă de hărnicie, dublându-și activitatea de manager cultural de succes cu o fecunditate deosebită în domeniul liric. Cred că ea l-a ajutat să reziste la momentele de stress pe care le presupune prima îndeletnicire, într-un climat de neglijență față de cultură.
Antologia De mâine suntem pământ fierbinte – Antologie 2001-2021, cu ilustrații de Flavia Lupu, Editura Paralela 45 este, și formal, o apariție editorială deosebit de frumoasă. Ea arată respectul autorului, dar și al editorului, pentru poezie. Cele vreo două sute de texte sunt puse în pagină cu atenție și presărate cu ilustrații de un evident bun-gust. Există o continuitate de gândire între lucrările Flaviei Lupu, compuse din jocuri de elemente paralele, dispuse vertical, orizontal și oblic la 45 de grade (liniile noastre se întrepătrund/ cu marile bulevarde), și textele poetice ale lui Andrei Novac. Cele din urmă trimit la o rigoare geometrică, un control al emoției ca și al frazării în care metafora și oximoronul sunt bine echilibrate, în formulări cu atât mai percutante cu cât sunt mai succinte. Într-un poem ni se vorbește astfel de zgomotul la care-l fac dinții dimineților nocturne. Strofa următoare este pe cât de limpede, pe atât de plină de o duioșie atent mascată sub o răceală neutrală : ea străbătea cu ochii ei carnea firavă/ a emoției mele prin care/ doar vântul își făcea loc,/prin care fug cele mai frumoase sentimente.
Acest text este un fel de artă poetică deghizată, „ea” fiind doar un pretext. „Ea” nu este neapărat Femeia, poate fi poezia sau simpla transfigurare artistică, în general. Așadar, emoția artistului are „carnea firavă”, rarefiată, încât vântul o poate străbate ca pe o plasă cu ochiuri mari care permit „fuga sentimentelor”. Rămâne o simțire „descărnată” de absența sentimentelor și, evident, se păstrează emoția în stare pură, eliberată de frumusețe convențională și redusă la statutul său genuin, „copilăresc”. Astfel de construcții gingașe și complicate apar și în alte texte din volum, încât îndreptățesc observațiile din prefața semnată de Răzvan Voncu, în care se subliniază prospețimea expresiei și intensitatea lirismului conținut.
Este adevărat că lirismul lui Andrei Novac este unul „conținut”, implicit și indirect, nu este al emfazei „primelor iubiri” – șade și acela bine tinereții –, dar se cuvine să se convertească într-un „joc secund mai pur”. Poetul are subtilitate, complică voit retorica, se adresează unui cititor mai degrabă rațional decât sentimental, păstrând sensibilitatea firească a unui eu răscolit de duioșii ori de dileme într-o armură bine articulată care se mișcă foarte precis și, spre deosebire de aceea din poemul cunoscut al lui Nichita Stănescu, nu face „un zgomot asurzitor”.
Dimpotrivă, Andrei Novac este un poet al preciziei, discreției și rezervei. La el, autobiograficul nereținut și visceralul expus masochist în sintagme violente nu sunt de găsit și, din nou, acest tip de exteriorizare măsurată își găsește pandant în grafica și în cromatica viziunilor Flaviei Lupu. Poetul scrie de altfel despre linii uriașe de lumină/ dungi permanente de aburi. Noțiunile abstracte se adună în versuri geometrice, apoftegmatice, a căror densitate le dă frumusețe: frigul transformă tăcerea în libertate sau ne strângem în brațe până când răutatea lumii se transformă în bunătate ori timpul care a mai rămas are, uneori și umbră.
Într-un moment de bilanț, pe care autorul l-a crezut necesar și chiar este, poezia lui Andrei Novac apare de o vădită consistență, textele alese au greutate, se iluminează reciproc, prin omogenitatea valorică și prin cea stilistică. Se configurează astfel portretul unui artist la ieșirea din tinerețe și trecerea spre o promițătoare maturitate.
Horia Gârbea
