În Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci; Ap. Galateni 6, 11-18; şi al praznicului: Filipeni 2, 5-11; Ev. Ioan 3, 13-17 şi a praznicului: Luca 10, 38-42; 11, 27-28 (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită citirea din Sfânta Evanghelie a dialogului dintre Mântuitorul Iisus Hristos, la două luni după Botezul Său, cu Nicodim, un fariseu bine intenţionat, membru al Marelui Sinedriu, în momentul în care Domnul Se afla în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui în primul an al vieţii Sale publice, după ce multă lume cunoscuse deja minunile Sale şi mulţi credeau în El (v. Ioan 2,23). În aceste condiţii, Nicodim voia să-L vadă îndeaproape şi să-L înţeleagă îndeajuns pe Iisus Hristos, numit şi Mesia, cu toate că duşmanii Lui, fariseii şi ceilalţi saduchei, dăduseră poruncă aspră ca oricine crede în El sau vorbeşte public despre El să fie exclus din sinagogă, iar, ca urmare, Nicodim L-a întâlnit pe Iisus Hristos pe ascuns, noaptea, probabil în casa Salomeei, mama lui Ioan, iar, în întuneric, la lumina lumânărilor, el a văzut Lumina adevărului, rostind următoarele: «Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător, fiindcă aceste minuni pe care le faci Tu, nimeni nu le poate face, dacă Dumnezeu nu este cu el» (Ioan 3, 2)!
,,Dacă pe cele pământeşti vi le-am spus şi nu credeţi, cum veţi crede de vi le voi spune pe cele cereşti?” (Ioan 3, 12).
În această Duminică binecuvântată, avem prilejul de a înţelege mai bine că din Cruce s-a născut credinţa noastră, iar dragostea noastră pentru Dumnezeu şi pentru semeni nu va înceta niciodată, ci va defini modul nostru de vieţuire în veşnicie! De aceea a scris Sfântul Apostol Pavel: ,,Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 8) pentru că este veşnică, asemenea Lui Dumnezeu, pentru că spunem despre Dumnezeu că nu are început şi sfârşit. Prin ele însele, energiile Dumnezeieşti, adică lucrările Sale, le numim necreate, fiind şi ele veşnice, iar dacă Sfântul Apostol Ioan a spus că ,,Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8, 6), urmează să înţelegem că şi dragostea este veşnică, asemenea Lui, pentru că acest lucru a vrut să-l spună Sfântul Apostol Pavel, când a scris: ,,Mai mare dintre acestea este dragostea”! Învăţătura de Credinţă a Bisericii noastre ne spune că Dumnezeu a creat lumea şi pe om din dragoste. Acest lucru îl putem desluşi chiar în discuţia dintre Mântuitorul Hristos şi Nicodim, când acesta Îl vedea pe Hristos ca pe un om care pur şi simplu îl avea pe Dumnezeu cu el, şi nu ca pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu înomenit! Iar Iisus trebuia să-i arate că era Fiul lui Dumnezeu de la faptul că minunile vindecărilor şi ale învierilor le făcea de unul singur, dar, ca să nu-l preseze şi să-l facă să se gândească singur, i-a vorbit la persoana a III-a. ”De nu se va naşte cineva de Sus nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). Ca şi cum i-ar fi zis: „Nu eşti născut din nou, de aceea Mă consideri un simplu om şi, pentru că nu eşti născut din nou, nu poţi intra în împărăţie”, ca o dovadă că Nicodim cel pământesc, auzind cele spuse despre naştere, s-a mirat şi, ca un om simplu ce era, nu putea face urcuşuri duhovniceşti! De aceea, uimit, L-a întrebat pe Hristos: ”Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” (Ioan 3, 4), însă Iisus Hristos a încercat să-l convingă, folosindu-se de logică. ”Dacă pe cele pământeşti vi le-am spus şi nu credeţi, cum veţi crede de vi le voi spune pe cele cereşti? (Ioan 3, 12). Cum vei crede că M-a născut Dumnezeu-Tatăl?” Şi a continuat: ”Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel Care S-a coborât din cer: Fiul Omului” (Ioan 3,13). Şi, de vreme ce a coborât din cer, ne-a adus o veste nouă despre cer. În prim plan, vestea că El Însuşi, Hristos, este Fiul lui Dumnezeu. În timpul convorbirii, Nicodim devine dintr-o dată ascultător, luând aminte la cele spuse de Domnul. Să ştii să asculţi cuvântul Domnului este esenţial pentru paşii următori, deoarece ai ascultat şi ai învăţat un adevăr despre care nu ştiai: că în lumea aceasta, pe lângă naşterea firească, trupească, mai este şi o naştere spirituală, mai presus de fire. O renaştere spirituală fără de care nu se poate intra în Împărăţia cerurilor. Renaşterea prin Botez, prin care devenim fii ai Împărăţiei lui Dumnezeu, fii ai Harului. Prin afundarea în apa botezului murim pentru lumea păcatului, pentru a renaşte la o viaţă nouă, în Duh şi Adevăr. Deci, Nicodim L-a ascultat pe Domnul în tăcere, copleşit de greutatea adevărurilor descoperite. Mai mult, Mântuitorul i-a arătat şi cum se vor împlini toate acestea! Poate că Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o convorbire obişnuită, dar Iisus i-a vorbit despre principiile fundamentale ale adevărului, spunându-i lui Nicodim că nu doar de cunoştinţe teoretice ai nevoie atât de mult, ci de propria renaştere spirituală! Nu trebuie să-ţi satisfaci o curiozitate obsesivă, ci să ai o inimă nouă, curăţită de păcate! Trebuie să primeşti o viaţă nouă de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cereşti! Asemenea multora ca el, când li se prezintă adevăruri tăioase, Nicodim a fost el însuşi o dovadă că omul firesc nu primeşte uşor lucrurile Duhului Sfânt, în el nu este ceva care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se judecă spiritual. Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui prin explicaţii, ci, ridicându-şi mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: „Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Desluşim faptul că acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui obişnuite de păzire a legii, încearcă o imposibilitate, deoarece nu este nici o siguranţă pentru acela care are o religie a unei pretinse normalităţi, ca o formă de evlavie, mai ales că viaţa de creştin nu este doar o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare esenţială a firii omeneşti. Episodul Nicodim se dovedeşte, probabil, dovada elocventă a imposibilităţii culturii şi a inteligenţei omeneşti de a constitui singure Calea către Hristos Dumnezeu!
Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută şi nici nu se dobândeşte fără o renaştere spirituală
Cu alte cuvinte, singurul capabil să ne spună ce se întâmplă cu adevărat în ceruri este doar El, Fiul Omului, Care S-a coborât din cer (v. Ioan 3,13). Totuşi, dacă a coborât din cer, cum continuă să fie în cer? Pot fi spuse astfel de lucruri? Sigur că pot fi spuse, dar numai prin înţelesurile credinţei! Numai de către Dumnezeu şi niciodată de către om, pentru că omul, ori este în cer, ori este pe pământ, însă Iisus, fiind Dumnezeu, este peste tot prezent, şi în cer, şi pe pământ, în timp ce în făptura de om El era prezent trupeşte doar pe pământ. Atunci, Hristos, pentru a-i arăta lui Nicodim cât de bun şi iubitor de oameni este Dumnezeu-Tatăl, Care L-a născut, i-a zis: ,,Într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede Într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască printr-însul” (Ioan 3,16-17). Poate că Nicodim, la un moment dat, nu credea că interlocutorul său, Iisus, era Dumnezeu, dar avea în sine o dispoziţie bună de a crede, tocmai de aceea, Domnul Hristos, fără să socotească nici oboseala, nici timpul, a continuat discuţia, care poate a ţinut până dimineaţă şi, în acest fel, Nicodim a plecat de lângă Hristos de parcă s-ar fi născut din nou. Să mai spunem că atunci când Hristos a fost răstignit, Nicodim, împreună cu Iosif din Arimateea, au coborât trupul Lui de pe cruce şi l-au îngropat (v. Ioan 19,39-42), iar Nicodim, îngropându-L pe Hristos, şi-a amintit cuvintele spuse în acea noapte luminoasă, când L-a întâlnit în Ierusalim şi i-a spus: ,,Într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16), iar în acele clipe vedea cu ochii lui acest lucru şi a conştientizat, cât de mult iubea Dumnezeu lumea. Măcar de-am conştientiza şi noi!
Măcar să conştientizăm că Unul-Născut Fiul Său S-a întrupat, a devenit om pentru un singur scop: ca să sufere de dragul nostru din cauza păcatelor noastre! De aceea a şi băut de bunăvoie potirul amar, cel mai amar pahar pe care-l poate bea omul pe pământ: paharul morţii jertfelnice. A fost şi îngropat ca un simplu muritor, în mormânt, dar apoi, fiind Însuşi Dumnezeu, a învins moartea, a înviat din morţi, viaţă dăruind. Ce-ar fi putut să facă şi nu a făcut? De aceea spunem din nou: numai El, Hristos, are îngăduinţa să fie Dumnezeul nostru! Iar de nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5), i-a zis Hristos lui Nicodim, pentru că în continuare, Domnul S-a referit la crucea Sa (v. Ioan 3,14-15), legând astfel botezul de moartea Sa pe cruce, deoarece izbăvirea care a izvorât din crucea Sa se dăruieşte creştinului prin botez. De aceea, Botezul se numeşte şi ,,cruce” – participare la moartea şi la îngroparea Domnului (v. Romani 6, 4), precum, de asemenea, şi crucea se numeşte ,,Botez”. Iisus Hristos, în continuare, i-a spus lui Nicodim: ,,După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,14-15). Deci, Însuşi Hristos Domnul aseamănă înălţarea Sa pe cruce cu înălţarea şarpelui făcută de Moise, iar Porunca lui Dumnezeu era să se facă un şarpe identic, din aramă. De asemenea, porunca era ca acest şarpe din aramă să se ridice sus, pe un lemn, nu să fie pus pe o stâncă sau altundeva. Iar Moise a ascultat. A făcut şarpele din aramă şi l-a ridicat sus pe un lemn. Aceeaşi scenă este o preînchipuire a lui Hristos cel răstignit, însă şarpele de aramă, care era ridicat sus pe lemn, i-a izbăvit pe evrei de veninul mortal al şerpilor, pe când Hristos, ridicat sus pe cruce, mântuieşte întreaga omenire de veninul cel veşnic al şarpelui (al diavolului)! Desigur că Dumnezeu i-ar fi putut spune lui Moise ca în loc de şarpe să facă un miel, care era o imagine cultică iudaică şi le amintea de mielul de Paşti (v. Ieşirea 12, 2) şi de mielul jertfei pentru păcat (v. Deuteronomul 14,10), însă a vrut ca preînchipuirea jertfei Fiului Său să fie un şarpe, ca să le amintească faptul că şarpele (diavolul) a fost cel care a înşelat-o pe Eva şi a adus păcatul în lume, iar acest păcat al Evei L-a condus pe Hristos la moarte. Şi aşa cum şarpele, diavolul, a înşelat-o pe Eva, aşa şi Hristos pe cruce l-a încurcat pe diavol! Dar mântuirea există doar în Hristos, pentru că doar Acesta S-a răstignit pentru mântuirea noastră (v. Ioan 3,16) şi este fericit cel ce se predă acestei iubiri răstignite, pentru că în acest fel şi-a găsit mântuirea! Semnul Crucii este mântuirea neamului omenesc! Mesajul Evanghelic este unul fără echivoc: Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută şi nici nu se dobândeşte fără o renaştere spirituală din apă şi din Duh! Urmarea lui Hristos nu este o simplă adeziune intelectuală la o idee sau o teorie, ci ea este ca o moarte pentru lumea păcatului şi o renaştere pentru veşnicia lui Dumnezeu, mai ales că decizia este numai a omului şi alegerea îi aparţine lui, pentru ca în final să înţelegem că Nicodim L-a ales doar pe Hristos Dumnezeu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
