În Duminica a 5-a după Paşti (a Samarnencei); Ap. Fapte 11, 19-30; Ev. Ioan 4, 5-42; glas 4, voscr. 7, la Sfânta şi Dumnezeisca Liturghie oficiată în lăcaşele de cult din Patriarhia Română, începem să înţelegem că mesajul principal din Evanghelia citită este acela că Mesia, Fiul lui Dumnezeu, n-a venit să mântuiască numai poporul iudaic, ci întregul neam omenesc, deci, că nu numai în Ierusalim se poate aduce închinare Dumnezeului Cel Atotputernic, ci în orice alt loc, pentru că Dumnezeu, duh fiind, există pretutindeni. Deci, Evanghelia după Ioan, în care este relatată convorbirea Mântuitorului cu femeia Samarineancă, sintetizează o înşiruire de mărturisiri de credinţă despre Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui şi dumnezeirea Sa, pentru că începând cu cea din Prologul Evangheliei că «Dumnezeu era Cuvântul», continuând cu cea a Sf Prooroc Ioan Botezătorul, care ne spune: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii» (Ioan 1, 29). Ca urmare, Evanghelia acestei Duminici ne spune că Mântuitorul se afla în drum spre Galileea, traversând Samaria, fără a ocoli această provincie, aşa cum orice iudeu zelos în respectarea prescripţiilor iudaice ar fi făcut-o atunci, pentru că în mod firesc, încercăm să aflăm şi motivul acestei atitudini a iudeilor faţă de samarineni, deoarece, după moartea regelui Solomon şi împărţirea regatului în două, regele Sargon al Asiriei cucerea Regatul de Nord al lui Israel, în anul 722 î. Hr., ducându-i pe evreii de aici în robie. În consecinţă, au rămas în propria lor ţară foarte puţini evrei, care în scurt timp s-au amestecat cu coloniştii sirieni, iar, în acest fel, a luat naştere un popor nou, cel samarinean, care păstra şi multe influenţe păgâne, cum ar fi idolatria. Mai târziu, după întoarcerea evreilor din robia babiloniană, samarinenii doresc să participe şi ei la reconstrucţia Templului din Ierusalim, cu toate că samarinenii au fost refuzaţi de iudei, pe considerentul că sunt un popor care s-a înstrăinat de la adevărata credinţă mozaică. În cele din urmă, samarinenii doresc a avea templul lor propriu, pe care îl ridică pe muntele Garizim. Ca şi cum aceste tensiuni n-ar fi fost îndeajuns de malefice, iudeii numesc capitala Samariei, nu Sichem, ci Sihar, ceea ce însemna «beţie» sau «beţivăneală», lucru care dovedeşte că nu este de mirare de ce existau aceste tensiuni între iudei şi samarineni, ca o dovadă că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire veşnică şi trebuie să ne potolim însetarea cu această «apă vie» care poate să ne stâmpere, nu doar setea trupească, ci, setea sufletească!
Mântuitorul îi cere: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7).
Aşadar, în Duminica a 5-a după Paşti, cu multă preţuire aflăm că Mântuitorul vine în Samaria, vorbeşte cu samarinenii, iar Evangheliile ne oferă unele exemple pozitive de samarineni, când unul din cei zece leproşi, cel care se întoarce şi-I mulţumeşte Mântuitorului şi ştim că era samarinean, de asemenea, ştim şi despre pilda samarineanului milostiv, în care nu preotul şi nici levitul, care deşi sunt iudei, nu-şi arată mila faţă de cel căzut între tâlhari, ci, tocmai samarineanul, iar, tocmai pentru a înlătura astfel de prejudecăţi, în continuarea analizei, aflăm că Mântuitorul intră în Samaria şi se opreşte la Fântăna lui Iacov, un loc ce ne aminteşte de marele patriarh al Vechiului Testament, în egală măsură cinstit atât de către iudei, cât şi de către samarineni. Deci, Mântuitorul era flămând, obosit şi însetat, aşteptând pe cineva lângă fântâna lui Iacov, mai ales că în tot acest timp, ucenicii Săi intraseră în cetate pentru a cumpăra ceva de mâncare. Dar, Iisus, nu pe aceştia îi aştepta, ci, aştepta o femeie samarineancă ce venea să scoată apă din fântână, după care Mântuitorul îi cere: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7). La această cerere imperativă şi directă, femeia întreabă mirată: «Cum, Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?» (Ioan 4, 9). Dar, Mântuitorul i-a cerut apă, pentru că El Însuşi era Izvorul de «apă vie», din care, cel ce va bea, «nu va mai înseta în veac», pentru că tocmai această apă vie îl va transforma pe cel însetat în «izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică» (Ioan 4, 14). Poate că femeia Samarineancă nu înţelegea că acest «izvor nesecat» era chiar Mântuitorul, iar apa despre care Domnul vorbea, nu era altceva decât harul Duhului Sfânt, despre care spunea: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37-38). Se pare că femeia Samarineancă, încă nu putea înţelege aceste taine ale împărăţiei cerurilor şi pentru a o ajuta să înţeleagă, Mântuitorul intră în cele mai ascunse detalii din viaţa acesteia, când o îndeamnă: „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”, după care Femeia a răspuns şi a zis: «N-am bărbat». Iisus i-a zis: ,,Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4, 16-18), ca o dovadă certă că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire veşnică şi trebuie să ne potolim însetarea cu această «apă vie» care poate să ne stâmpere, nu doar setea trupească, ci, setea sufletească!
„De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37-38)
Tradiţia Bisericii arată că, de fapt, ea încerca să-şi ascundă toată viaţa sa ruşinoasă de până atunci, după care, mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor, grăind: «Veniţi de vedeţi pe Hristos, Care dăruieşte lumii mare milă!». Abia acum femeia îşi dă seama că Acela cu care vorbea este Prooroc. Constatăm că Samarineanca era interesată de problemele care menţineau tensiunile dintre iudei şi samarineni, fapt pentru care Îi pune Domnului întrebarea: «Unde trebuie să ne închinăm?» (Ioan 4, 20), după care Mântuitorul îi răspunde: „Voi (samarinenii) vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi (iudeii) ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar, vine ceasul şi acum este (a şi venit), când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr” (Ioan 4, 22-24). În cele din urmă, Samarineanca Îl întreabă pe Mântuitorul despre o problemă care îi frământa de veacuri, atât pe iudei, cât şi pe samarineni: «Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. După aceasta, Iisus i-a zis: ,,Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 25-26), după care Femeia Samarineancă s-a cutremurat, fiindcă era copleşită de tot ceea ce vedea şi auzea. Convorbirea Mântuitorului cu femeia Samarineancă se desfăşurase cu o asemenea intensitate, întocmai ca şi valul vijelios al apei unei cascade, unde apa se revarsă peste apă, cu iuţime şi cu putere multă, uimind şi schimbând pentru totdeauna pe această femeie străină de neamul iudaic. În cele din urmă, Samarineanca s-a transformat pentru totdeauna, fiindcă şi-a lăsat găleata, ca şi cum ar fi uitat de ea, şi ducând-se în cetate, Îl vesteşte pe Hristos şi spune: «Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul?» (Ioan 4, 29). De fapt, ea lasă samarinenilor posibilitatea de a se convinge, fiecare în parte, că Omul străin care străbătea acum Samaria este Însuşi Mesia. La urmă, după ce Mântuitorul rămâne în Samaria pentru două zile, samarinenii fac această frumoasă mărturisire de credinţă, spunând: «Credem nu numai pentru cuvântul femeii, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii» (Ioan 4, 42). În concluzie, femeia Samarineancă, după ce merge la Fântâna lui Iacov, unde Îl cunoaşte pe Hristos şi după ce bea din «apa cea vie» a harului, îşi lasă găleata, mărturisindu-L pe Hristos! În tot restul vieţii sale şi prin voinţa proprie, Femeia Samarineancă devine mărturisitoare a lui Hristos cu numele de Sfânta Fotini, cea care în timpul persecuţiei lui Nero, pătimeşte la Roma împreună cu cei doi copii ai săi. De aceea, locul ei de cinstire în Biserică este alături de cel al femeilor mironosiţe, iar, în acest sens, putem spune că după ce L-am văzut şi l-am auzit pe Hristos în Biserica Sa, la această binecuvântată «Fântână a harului», putem reflecta la trecutul nostrum vicios şi vanitos, la «găleata» treburilor de zi cu zi, rămânând doar cu amintirea că am stat cândva faţă-n faţă cu Hristos, sau Îl vom mărturisi pe Acesta prin cuvânt şi faptă, întocmai ca această Sfântă Muceniţă Fotini, prin care Dumnezeu ne arată că ne iubeşte cu o iubire veşnică şi trebuie să ne potolim însetarea cu această «apă vie» care poate să ne stâmpere, nu doar setea trupească, ci, setea sufletească!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Vasile GOGONEA
