În Duminica a 4-a după Paşti (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda); Ap. Fapte 9, 32-42; Ev. Ioan 5, 1-15; glas 3, voscr. 5, la Sfânta şi Dumnezeisca Liturghie oficiată în lăcaşele de cult, prin Sfânta Evanghelie este reiterat faptul că îndreptându-ne către mesajul Evanghelic, trebuie să realizăm că nimeni nu se mai poate plânge că nu are om să-l arunce în scăldătoarea cea tămăduitoare, când Omul Hristos aşteaptă în fiecare minut din zi şi noapte să fie strigat, iar Biserica, Vitezda noastră a tuturor, are apele pregătite pentru vindecarea oricărei dureri care ne chinuieşte viaţa! Să nu întârziem, aşadar, să avem curajul sincerităţii şi mai ales, curajul de a trece hotărâţi pragul Bisericii, nu numai în sens fizic, ci şi spiritual, deoarece, analizând pericopa Evanghelică, vedem cum spre finalul ei ni se dezvăluie că bolnavul cu pricina ajunsese suferind în urma unor păcate grele, pentru că asemeni lui suntem şi noi. Poate că unii dintre noi, după ce ne vom spovedi fără a ascunde ceva şi ne vom hotărî să rupem cu faptele care ne-au situat în afara credinţei şi a vorbelor bune, cuvintele Domnului adresate slăbănogului se vor potrivi şi nouă care medităm cu atenţie: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!” (Ioan, 5, 14), mai ales că Dumnezeu ne arată că singurătatea este o mare nenorocire a oamenilor, chiar dacă auzim de la cei care au ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea”!
„Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”!
Ştim că aceasta a fost cea de-a treia minune săvârşită de către Mântuitorul Hristos, iar, Biserica a rânduit ca amintirea acestei vindecări să fie sărbătorită în mod special şi i-a rânduit să fie Duminica a 4-a după Înviere, noi, cu toţi numind-o atât de sugestiv: «Duminica vindecării slăbănogului de la Vitezda»! Şi chiar dacă istorisirea în sine este scurtă, cu toţi putem să ne îndreptăm atenţa la câteva semnificaţii ale unor cuvinte sau ale unor amănunte, iar, cel dintâi lucru pe care l-am remarca e legat de cuvinte spuse de slăbănog: «Doamne, nu am om care să mă ia şi să mă arunce şi pe mine în apă», iar, expresia aceasta a rămas de atunci în vorbirea curentă: «nu am om», şi pentru acest motiv, cei care citesc Scriptura sau vin la biserică, află câte ceva, dar sunt mulţi cei care o întrebuinţează crezând că e o zicere gratuită! Dacă vrea cineva să-şi anga¬jeze o intrare la autorităţi, poate spune: «Nu am om, care să mă introducă!» sau dacă îşi pregăteşte copilul pentru un exament de admitere se plânge: «Nu am şi eu un om care să mă arunce în scăldătoarea…examenului de reuşită!», aşa cum nici slăbănogul nu avea om pentru că era singur. Poate numai de milă, îl aduceau unii dintre cei din jurul lui şi-l lăsau acolo pe mal, ca să nu spună doar au făcut şi ei ceva pentru dânsul. Dar, nu stăteau până să-l arunce în scăldătoare, aşa cum, de altfel, trebuie să ne închipuim că va fi fost foarte greu să ajungi primul într-o alergare a neputinţei pe malul acestui lac, între cei bolnavi. Desigur, poate că erau unii bogaţi, care-şi aduceau cu ei slujitori, îşi aduceau membri ai familiei care căutau să se strecoare în faţă, ca să ajungă cei dintâi, mai ales că tulburarea apei nu se întâmpla la zile cunoscute dinainte şi nimeni nu ştia când va fi aceasta. Trebuie să fi fost deci o adevărată luptă de zi şi de noapte între bolnavi şi între însoţitorii bolnavilor, fiecare dorind să ajungă cel dintâi în scăldătoare, pentru că era o competiţie a egoismelor şi a intereselor 
salvatoare, iar, fiecare se gândea numai la sine! Fiecare voia să ajungă cel dintâi, nu vecinul. Desigur, că era mai puţin bolnav, sau mai bolnav, nu conta şi nimeni nu era gata să admită o ierarhizare a bolilor şi o ordine cât de cât firească a celor care aşteptau, mai ales că nu era nici o rânduială, ci, era o luptă în care învingea cel mai tare sau cel cu oameni mai mulţi în ajutor. Bietul nostru slăbănog, care nu avea om, nu putea să ajungă vreodată înaintea altora în apă, deoarece era un om singur! Urâtul de nedorit al singurătăţii, căci acest sentiment al urâtului îl dă singurătatea, sentiment al descumpănirii, al non-sensului existenţei omului, a preocupat pe mulţi dintre înţelepţi şi teologi. Pentru că poetul german Goethe spunea că «nu există nimic mai periculos» (Suferinţele tânărului Werther), iar, L.C. de Vauvenargues spunea că singurătatea «e mortală când e prea îndelungată, cu toate că e necesară» (Reflexions sur divers sujets).Şi Gabriel Marcel o numea «unica suferinţă» (Le coeur des autres), iar, Paul Valery spunea că «un om singur e întotdeauna într-o proastă companie», aşa că slăbănogul din Evanghelie suferea şi el de singurătate. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să fie singuri, pentru că nici Dumnezeu nu e singur, ci, e în Treime. Când l-a făcut pe om a zis: „Să facem…” (Facere 1, 26) şi s-au sfătuit persoanele Sfintei Treimi, au stat de vorbă între Ele, iar, Dumnezeu ne arată pe bună dreptate şi cu sfântă adeverire că singurătatea este o mare nenorocire a oamenilor, chiar dacă auzim de la cei care au ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea”!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Vasile GOGONEA
