În Duminica a 29-a după Rusalii; Ap. Duminicii a 28-a: Coloseni 1, 12-18; Ev. Luca 17, 12-19 (a celor 10 leproşi) la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, fragmentul Evanghelic rânduit a se citi după Botezul Domnului, ne atrage atenţia că Iordanul cel nou, sfinţit prin prezenţa Domnului Iisus Hristos, vindecă lepra sufletului şi că, în cele din urmă, Taina Sfântului Botez, ne cheamă la ridicarea leprei de pe noi, a leprei din noi şi a leprei dimprejurul nostru, care este acum «parfumată» cu manipulări pandemice, mai ales că sfinţindu-ne cu apa Iordanului, maica şi obârşia Botezului, cu toţii ne pregătim casele să vină Hristos Mântuitorul, ca să primim puterea de a intra în Împărăţia veşnică a Împăratului Dumnezeu. Pericopa Evanghelică, ne arată, însă, că nu avem de fiecare dată curajul şi puterea să ne întoarcem către Domnul, să cădem la picioarele Lui şi să-I mulţumim, pentru că unii dintre noi, sideraţi de psihologia fricii şi a restricţiilor abuzive, punem vindecările exclusiv pe seama medicamen¬te¬lor, a vaccinurilor aducătoare de profituri pentru bogaţii lumii, pe care aceştia le numesc «imunizări», pe seama unora dintre medici care au simţit mirosul banului ce corupe, dar, mai ales pe seama voinţei noastre slabe şi şovăitoare, deci, pe seama ori¬cui altcuiva decât pe seama Lui Dumnezeu! Ca o dovadă de necontestat, Evanghelia acestei Du¬minici a 29-a după Rusalii, ne arată cât de puţini sunt cei care ştiu să mulţumească lui Dumnezeu, chiar şi atunci când se bucură din partea Lui de cele mai mari daruri! Pentru fiecare dintre noi, recunoştinţa este o datorie, deoarece, viaţa noastră este strâns legată de viaţa altor oameni, de părinţii, de rudeniile, de înaintaşii, de generaţiile care au trăit înaintea noastră şi de la care moştenim tot ceea ce avem: biserică, şcoală, tradiţii, învăţătură, credinţă. Niciodată, nu am putea trăi fără alţii şi fără bunurile moştenite de la alţii, iar, aşa cum ţara îi cinsteşte pe eroii ei, pe învăţaţii, pe conducătorii, pe fiii ei vrednici cărora le ridică monumente şi numele lor le dau localităţilor, deci, pe bună dreptate, pentru că tot ceea ce avem şi suntem noi, datorăm în cea mai mare parte neamului nostru, înaintaşilor noştri! De aceea, recunoştinţa este o mare datorie şi e cuviincios, e cinstit, e uman să recunoaştem acest lucru, motiv pentru care suntem datori cu multă recunoştinţă faţă de toţi cei ce s-au ostenit în vreun fel pentru formarea şi creşterea noastră, părinţilor care ne-au născut, ne-au crescut şi au purtat grijă de creşterea noastră, pe urmă, învăţătorilor noştri, preotului, care ne-a născut duhovniceşte şi poartă grijă de mântuirea noastră, profesorilor, care ne-au ajutat să ne facem un rost în viaţă şi tuturor binefăcătorilor noştri!
Dar, mai presus de toate, să-I fim recunoscători Lui Dumnezeu, pentru că suntem şi fiii Bisericii, purtăm numele unui sfânt care mijloceşte la Dumnezeu pentru noi şi în acest fel, am primit o mare zestre duhovnicească de la înaintaşii noştri! Deci, chiar dacă uneori ascultăm anevoie Cuvântul Său părintesc, să înţelegem că Bunul Dumnezeu, întotdeauna, poate mai mai mult decât noi înşine, voieşte fericirea şi mântuirea noastră, fiindcă El primeşte cu dragoste şi răsplăteşte recunoştinţa ce I se aduce, când noi ne arătăm buna aşezare a sufletului nostru, iar, numai pe aceasta Dumnezeu o voieşte răsplată!
«Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi»!
Aşadar, din Sfânta Evanghelie aflăm că: «În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne. Şi, văzându-i, El le-a zis: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”! Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: ,,Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam”? Şi i-a zis: ,,Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!“ Deci, încă de la început, să spunem că evenimentul întâlnirii lui Hristos cu cei zece leproşi precum şi vindecarea minunată a acestora este relatată numai de către Sfântul Ev. Luca şi e foarte probabil ca el să fi primit informaţia chiar de la cel vindecat, adică, de la străinul (samarineanul) care în mod cert a devenit unul dintre fiii Bisericii primare, încât Luca, şi în calitatea sa de medic, s-a simţit obligat moral să imortalizeze în scris minunea, ca să le arate samarinenilor, foarte ostili fraţilor lor iudei, că mântuirea vine prin Cineva de neam iudeu (In. 4, 22). Prin urmare, Sf. Ev. Luca vrea să accentueze faptul că Mântuitorul Hristos s-a adresat mai întâi neamului Său, adică, iudeilor, în al doilea rând samarinenilor care erau înrudiţi cu iudeii, cu toate că aceştia se amestecaseră cu păgânii, din care pricină pe cel vindecat Hristos îl numeşte străin, pentru că abia după aceea, Iisus Hristos îi îndeamnă pe ucenicii Săi să se adreseze şi păgânilor, adică «neamurilor» de pe alte tărâmuri! Ca să ne referim cu mare atenţie la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, să privim cu ochii minţii şi ai inimii imaginea cea limpede a recunoştinţei şi nerecunostinţei, să accentuăm faptul că leproşii, văzând că s-au curăţat, dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum, fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul Dumnezeu! Acest singur samarinean recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat ca prin minune din strânsoarea leprei, pornind ca să-I mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă, şi precum, doar cu puţin timp înainte, strigase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa şi acum şi-a ridicat glasul şi a strigat cu putere, din buze sănătoase şi din rărunchi teferi, mulţumind Bunului Dumnezeu, iar, când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchii săi care acum nu mai erau tot o rană, ci, erau puternici, şi I-a mulţumit Domnului! Deci, un trup plin de sănătate, o inimă plină de bucurie şi ochii plini de lacrimi, iată, omul întreg, care mai înainte fusese un morman de carne putredă, iar acum devenise iarăşi om normal! Dar, acest singur vindecat şi recunoscător nu era iudeu, ci, samarinean, iar, samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asirieni aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei, după ce îi strămutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede şi din aceea că Domnul a spus că este de un alt neam! Totodată, putem să vedem, cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa, pentru că nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, şi de ce n-au venit şi ceilalţi nouă să-I mulţumească, deci, a pus întrebarea, ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Dumnezeu nu tună şi nu fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blesteamă, ci, doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi care sunt făpturile Mele? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îmbogăţit cu avuţiile Mele, unde sunt biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde sunt părinţii ai căror copii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde sunt învăţătorii cărora, Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde sunt bolnavii pe care i-am vindecat? Unde sunt păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii de bolnavi, iar aici la rugăciune sunteţi numai câteva zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit, Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu multe roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă? Să fim conştienţi de faptul că nici un om nu poate fi străin de Iisus Hristos! Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necreştini au mintea mai deschisă şi inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini, pentru că Dumnezeu primeşte cu dragoste şi răsplăteşte recunoştinţa ce I se aduce, când noi ne arătăm buna aşezare a sufletului nostru, iar, numai pe aceasta El o voieşte răsplată!
,,Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt”?
În loc de concluzie, să înţelegem că numai Lui Dumnezeu trebuie să-I fim mulţumitori şi recunoscători, mai ales că Sfânta Liturghie este mulţumire adusă Bunului Dumnezeu, Sfânta Euharistie – «eucharistos», – în limba greacă nu înseamnă nimic altceva decât a mulţumi Bunului Dumnezeu pentru darurile și pentru Jertfa Sa! Poate că ne întrebăm, de ce omul nu este recunoscător întotdeauna lui Dumnezeu? Sau, de ce omul nu este recunoscător faţă de aproapele, faţă de binefăcători? Răspunsul ar putea fi dat prin închipuirea de sine, această patimă apăsătoare, care de multe ori nouă ni se pare că n-o avem, cu adevărat este aceea care ne face pe noi să nu mai fim recunoscători şi mulţumitori faţă de binefăcătorii noştri! Mă închid în mine şi mi se pare mie că am meritat bunul care mi s-a dat, am meritat cuvântul ce l-am primit, am meritat sănătatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, am meritat tot ceea ce am primit, deci, în consecinţă, de ce să-I mai mulţumesc? Ei, aceasta nu e nimic altceva decât, aşa cum am spus, închipuirea de sine a omului din ziua de astăzi, care e cel mai cuprins de egoismul închipuirii de sine. În acest fel, uităm să mai spunem: ,,Doamne, mulţumescu-Ţi pentru toate! Mulţumescu-Ţi şi pentru pâinea şi pentru sarea pe care o am pe masă, și pentru cana cu apă, și pentru aerul pe care mi-l dai ca să respire! Mulţumescu-Ţi pentru toate”! Omul când mulţumeşte şi când e recunoscător din punct de vedere duhovnicesc, face un pas înapoi, adică, se smereşte şi dă loc celuilalt, adică, îl lasă pe celălalt să treacă înaintea lui. În acest fel, prin smerenie, recunoaşte că Dumnezeu este Cel Care îi poartă de grijă şi Îl lasă pe Dumnezeu să meargă înaintea lui pentru că Îl are pe Dumnezeu înaintea ochilor săi! Omul care mulţumeşte se ridică la înălțimea cea mai frumoasă şi la purtarea duhovnicească, fiindcă omul recunoscător se înalţă către Dumnezeu şi Dumnezeu îl primeşte, iar, această recunoştinţă a omului face ca el să-şi deschidă inima şi Îl lasă pe Dumnezeu în interiorul său ca să lucreze, mai ales că pe Dumnezeu nu-L afectează cu nimic, în Măreţia şi în Atotputernicia Lui, nerecunoştinţa sau nemulţumirea noastră, ci pe El doar Îl afectăm în raportul nostru faţă de El și al Lui faţă de noi, fiindcă Se întristează când vede că noi nu suntem recunoscători și mulţumitori, când nu-L lăsăm pe El să vină şi să lucreze înlăuntrul nostru. De aceea, starea de smerenie, de cumințenie, de recunoştinţă, de mulţumire este o stare de deschidere către Dumnezeu şi de a-I face loc lui Dumnezeu în viaţa noastră! Putem încheia considerând că în viaţa aceasta trecătoare, noi trebuie să-I fim mulţumitori şi recunoscători Părintelui Ceresc, iar, în felul acesta, darul lui Dumnezeu, harul Său, se va revărsa asupra noastră şi va rămâne înlăuntrul nostru, precum o candelă aprinsă în casă, lângă icoane, ca un semn al jertfei și al recunoştinţei înaintea lui Dumnezeu. De aceea, genunchii plecaţi la rugăciune sunt iarăşi un semn al recunoștinței faţă de Dumnezeu, o lumânare pusă la mormântul mamei sau al tatălui sau al naşilor de botez sau de cununie sau al rudelor apropiate este iarăşi un semn de recunoştinţă şi de comuniune cu cei care au plecat din viaţa aceasta! În felul acesta, să nu uităm să fim recunoscători și mulţumitori pentru a fi plăcuţi Lui Dumnezeu, Cel Care primeşte cu dragoste şi răsplăteşte recunoştinţa ce I se aduce, când noi ne arătăm buna aşezare a sufletului nostru, iar numai pe aceasta El o voieşte răsplată!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
