HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
În Duminica a 9-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 3, 9-17; Ev. Matei 14, 23-34 (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită a se citi din Sfânta Evanghelie Parabola despre o minune care priveşte Biserica de pretutindeni şi pe fiecare credincios în parte, în condiţiile în care o furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei şi vântul nepotolit ameninţa să scufunde corabia mică în care Se afla Iisus cu Ucenicii Lui. De aceea, ucenicii sunt înfricoşaţi şi nimeni nu doarme, fără numai Domnul vieţii și al morţii, care la strigătul disperat al ucenicilor: «Scoală-Te, Învăţătorule, strigau ei deznădăjduiţi, căci pierim», Dumnezeu Atotputernicul, Care pe toate le ţine în Mâna Sa, a certat marea şi vânturile, după care s-a făcut linişte mare. Aşadar, în condiţii mai mult sau mai puţin «fabricate» de frică de parodie pandemică, să credem şi noi în puterea Lui Iisus Hristos şi atunci vrăjmaşul va preda armele şi se va face linişte mare în ţară şi peste tot pământul! Putem să credem, oare, că se va face ceva fără voia Lui? Iar dacă suntem ocrotiţi de Pronia Sa dumnezeiască, de ce să ne temem? Nu trebuie, oare, să ne temem mai vârtos de Acela Care poate să ne arunce în gheena pentru păcatele noastre? E mai bine să aducem laudă Lui Hristos, pentru Slava Celui Care ne învredniceşte cu nevoinţa în acest chip, fără să fim copleşiţi de întristare, de gânduri şi de cârtire, pentru că Dumnezeu ne-a învrednicit pe noi, nevrednicii, să devenim nişte mădulare ale Proniei Sale, pentru mântuirea sufletelor celor alese pentru care Hristos Domnul a fost răstignit! A propovădui cuvântul lui Dumnezeu este o virtute mai mică, dar ca să ne jertfim pentru El este însăşi DRAGOSTEA DESĂVÂRŞITĂ, ceea ce înseamnă că trebuie să ne punem sufletele noastre pentru dragostea aproapelui, pentru a nu uita prea uşor jertfa dumnezeieştii Răstigniri, pentru că suntem datori şi noi să fim nişte mici mântuitori, atunci când vremea o va cere, potrivit Voii Dumnezeieşti, pentru că întotdeauna Dumnezeu ne învaţă să urmăm cu smerenie calea dreaptă a credinţei şi să credem în El fără ezitare, cu sufletul cât mai liniştit înaintea primejdiei talazurilor vremii!
«Scoală-Te, Învăţătorule, strigau ei deznădăjduiţi, căci pierim»!
În Duminica a 9-a dupa Rusalii se face pomenire de «Umblarea pe mare – Potolirea furtunii», iar, în mod simbolic şi relevant, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuții, de erezii, de forțe întunecate potrivnice ei, pentru că Hristos Domnul, după ce în mod minunat a săturat mii de oameni, Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage şi să ne înveţe ca să-I mulţumim lui Dumnezeu Tatăl pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră, dar, mai ales, El Se roagă în singurătate pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat! Sfânta Evanghelie ne pune în faţă această minune a Mântuitorului Hristos, dar şi felul în care a structurat această minune, deoarece, aşa cum ne spune Sf. Ev. Matei, Domnul i-a silit pe ucenicii Săi să urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, iar, dacă s-a spus mereu că Hristos nu sileşte niciodată pe nimeni, să nu uităm că atunci făcea minunile de vindecări, îi întreba pe bolnavi: „Vrei să te faci sănătos?”. Era şi o întrebare care crea mirare: cum să întrebi pe un om dacă vrea să se facă sănătos? Totuşi, de ce întreba Hristos? Pentru ca să lase omului libertatea, dacă vrea sau nu vrea! Omul are libertatea să vină la biserică, are libertatea să nu vină la biserică, are libertatea să postească, are libertatea să nu postească, însă, există un moment de echilibru la Dumnezeu, iar, pentru ca răul să nu biruie binele, mai este necesar ca, din când în când, să producă Dumnezeu echilibrul care vine şi asupra noastră, după multă vreme de aşteptare! Dumnezeu este Capul Bisericii, această instituţie care nu are greşeală, însă nu biserica de zid, nu preoţii sau episcopii sau patriarhii sau credincioşii, ci toţi la un loc, priviţi în comuniune, ca instituţie dumnezeiască şi omenească, sunt fără de greşeală! Am făcut această mică «paranteză», pentru a înţelege mai bine esenţa «Umblării pe mare şi a Potolirii furtunii», deoarece Domnul Iisus Hristos Se ruga în linişte, în munte, iar deşi, pe de o parte, ca Dumnezeu, îi vedea pe ucenicii Săi luptându-se cu marea înfuriată, a continuat fără grijă rugăciunea Sa, iar când s-a apropiat de zi, către a patra strajă a nopţii, a venit la ei umblând pe mare şi voia să treacă mai departe, pe lângă cei care s-au panicat, pentru că era noapte şi au crezut că e o «nălucă» (v. Matei 14, 26)! Însă această «nălucă» nu a intrat în corabie, ci mergea, trecând mai departe pe lângă ei. Desigur, era un «tertip» al Domnului Hristos pentru a-i face să se liniştească, aşa că le-a zis: ,,îndrăzniţi, nu vă temeţi! Eu sunt!” (Matei 14,27), iar, deodată, ucenicii şi-au revenit, Domnul a intrat în corabia lor, iar vântul s-a oprit şi marea s-a liniştit (v. Matei 14, 32). Se pare că ucenicii erau epuizaţi de vâslitul îndelungat şi aveau înaintea lor încă mult drum de făcut, dar Atotputernicul şi Preabunul Hristos S-a îngrijit să-i treacă dincolo pe ţărm, fără ca ei să priceapă întru totul minunea, cu toate că s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! (Matei 14, 33).
Sigur, ne vom întreba: de ce Preabunul Hristos i-a lăsat pe ucenicii Săi să se chinuie atâtea ore? Cu alte cuvinte, de ce a făcut ceea ce a făcut după câteva ore? De ce nu a liniştit furtuna din prima clipă, de când a început? Desigur, pentru binele lor, pentru că orice face Dumnezeu, face pentru binele nostru, indiferent dacă noi înţelegem sau nu înţelegem întotdeauna acest lucru!
,,Îndrăzniţi, nu vă temeţi! Eu sunt!”
Ca un «Pedagog» desăvârşit, Domnul a vrut să-i lase să se lupte, să devină mai maturi, mai experimentaţi, pentru că în curând urmau să pornească în lume pentru a-L propovădui, unde aveau să întâmpine situaţii mult mai grele, iar, în altă ordine de idei, dacă i-ar fi ajutat din prima clipă când s-a iscat furtuna, fără ca ei să se ostenească vreun moment, n-ar fi simţit ajutorul Său la adevărata lui valoare, pe când în momentul în care erau epuizaţi trupeşte şi sufleteşte, L-au simţit pe Hristos ca pe un adevărat Izbăvitor al sufletului lor. Dacă este să mergem şi mai departe cu meditaţia şi reflecţia asupra minunii dumnezeueşti, să mai spunem că văzându-L pe Hristos venind după atâtea ore de încercare, au primit mesajul că şi dacă nu este lângă ei, Hristos ştie de ei, îi vede, îi urmăreşte şi aşteaptă clipa potrivită pentru a-i ajuta, deci ucenicii au învăţat că întotdeauna există lumină la capătul tunelului, că ei pot cădea în multe greutăţi, în furtuni, dar nu vor fi niciodată singuri, pentru că Iisus Hristos îi va vedea, îi va urmări şi, atunci când El însuşi consideră necesar, le va da ajutorul mântuitor, pentru că aşa lucrează pentru toţi Mântuitorul Hristos, doar El ştie momentul în care vine în ajutorul nostru! Pentru că a spus cu deplină elocinţă: „Eu sunt Cel ce prin certare vă îndrept (educ)”, deci El este Învăţătorul nostru, Pedagogul nostru, aşa cum le spunea Domnul israeliţilor (v. Osea 5, 2). Dumnezeu este Profesorul DOCTOR cel mai competent şi mai exigent, deoarece este Atotînţelept şi Iubitor de oameni, pe care îi învaţă, aşa cum crede El Însuşi. Ca să revenim la Parabolă, vedem că era noapte şi Domnul Se ruga în munte (v. Matei 14, 23). Ucenicii Săi se luptau cu sufletul la gură, în întuneric, cu valurile furioase ale mării (v. Ioan 6,19) şi, deodată, Îl văd pe Iisus pe mare, mergând alături de ei. Nu venea cu un colac de salvare sau înotând, c păşind pe valurile mării (v. Marcu 6, 48), lucru imposibil unui om. De aceea, ucenicii Săi, când L-au văzut, au crezut că este o «nălucă» şi au strigat de frică, s-au tulburat (v. Matei 6, 49)! În aceste condiţii, Domnul a păşit pe apele mării şi l-a prins de mână pe Apostolul Petru, care se îneca, l-a ţinut de mână şi au intrat amândoi în corabie (v. Matei 14, 32). Apoi, a dat poruncă vântului puternic să se liniştească şi imediat vântul s-a potolit (Matei 14,32)! Deci, prin toate acestea, Iisus Hristos le-a arătat ucenicilor Săi că era Stăpân şi al vântului, şi al mării, al întregii zidiri! Aşadar, toate acestea s-au făcut cu porunca Lui Dumnezeu, Care este Creatorul şi Chivernisitorul zidirii! De asemenea, El poate da poruncă mării să se despartă la mijloc şi să se facă o cărare, iar apele să stea singure de-a dreapta şi de-a stânga, fără vreun baraj, aşa cum s-a întâmplat la trecerea israeliţilor prin Marea Roşie (v. Ieşirea 14,15). S-a făcut un zid foarte înalt de ape, în jur de 30-40 de metri, pe o lungime de 8-10 kilometri, iar jos, uscat. Dacă priveai, te apuca ameţeala. Poate să dea poruncă mării şi să se evapore, să devină uscat. Sau poate da poruncă pământului să se mişte din locul său, să urce în cer, poate da poruncă stelelor să dispară de pe cer, poate şterge întregul univers şi în locul lui să zidească altul. În concluzie la Parabola «Umblării pe mare – Potolirea furtunii», să luăm aminte cu toţi că Acesta este Dumnezeul nostru şi Acestuia ne închinăm! Mântuitorului Iisus Hristos ne mărturisim şi în Acesta credem, indiferent ce ni se spune despre pandemie, despre statisticile pandemice sau despre alte statistici ale manipulării! Mântuitorul Iisus Hristos şi nimeni altul S-a făcut Om pentru mântuirea noastră, pentru a ne scoate din adâncul păcatului şi pentru a ne conduce nu doar pe pământ, ci şi în ceruri, deci Lui să ne închinăm, să-L slăvim, să-L cinstim cu toată inima noastră şi cu toată viaţa noastră, pentru că El este Dumnezeul Cel Ales şi Adevărul Care ne învaţă să urmăm cu smerenie calea dreaptă a credinţei, să credem în El fără ezitare, cu sufletul cât mai liniştit înaintea primejdiei talazurilor vremii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
