Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu îngăduie existenţa ispitei diavolului, cel care ne îndeamnă la păcat, la rău, la cădere şi la înşelăciune, tocmai pentru a ne pune la încercare libertatea noastră!

1336

HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT! ADEVĂRAT S-A ÎNĂLŢAT!
În Duminica a 5-a după Rusalii; Ap. Romani 10, 1-10; Ev. Matei 8, 28-34; 9, 1 (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită să se citească Pericopa Evanghelică în care se relatează despre vindecarea de trup şi de suflet prin care Mântuitorul a scos demonii din doi oameni îndrăciţi din Galileea, unde este un lac destul de mare, iar Iisus Hristos, trecând cu corabia pe partea opusă, într-o regiune care se cheamă Gadara sau Gherghesa, unde este pământul gherghesenilor sau al gadarenilor, deodată, ies înaintea Domnului doi oameni îndrăciţi care prin strigătele lor, nu grăiau ei, ci demonii strigau prin gura lor, aşa cum se întâmplă la persoanele pe care le vedem şi astăzi că au duh necurat, deoarece parcă nu vorbeşte omul, ci demonul care s-a încuibat în trupul lui, fără să intre în sufletul omului. Pentru că demonul nu poate intra în sufletul omului, numai în trup pentru anumite păcate ale lui, ale părinţilor lui, ale bunicilor lui, până la al patrulea neam. Şi au strigat diavolii din acei oameni: «Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui viu? Ai venit aici să ne chinuieşti?» Pentru că de nimic nu se tem diavolii, decât numai de chinurile cele veşnice, aceştia nu stau în iad decât o mică parte, ci ei stau în văzduh. Aşa se explică faptul că sunt atâtea crime, nenorociri, desfrânări, violuri, păcate, războaie şi alte urgii, pentru că sunt atâtea miliarde aceşti diavoli sau cine ştie câţi or fi între cer şi pământ! Văzduhul e plin de duhuri necurate, însă ei fug de iad, numai noi nu ne prea temem de iad, mai ales că pe unii, ispita îi aţâţă la fapte îngrozitoare, aşa cum îi aţâţă pe împăraţi când pornesc la războaie, pe cei care guvernează diferite ţări îi fac atei, iar pe alţii îi pun să chinuiască pământul, oamenii, aşa cum de atâtea ori citim în istorie. De multe ori, mintea e neputincioasă ca să biruie de una singură hoardele demonilor fără număr, fiindcă vrăjmaşul se preface învins, în timp ce îşi adună forţele şi ne înfăşoară în veşmântul slavei deşarte. Prin credinţă, numai la chemarea sau invocarea sinceră a numelui lui Hristos, aceşti vrăjmaşi nevăzuţi nu au puterea să se poarte cu vicleşug, mai ales că Atotputernicul Dumnezeu îngăduie existenţa ispitei diavolului, cel care ne îndeamnă la păcat, la rău, la cădere şi la înşelăciune, tocmai pentru a ne pune la încercare libertatea noastră!

Au început să strige şi să zică: «Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti»?
Aşadar, în Sfânta Evanghelie a Duminicii a 5-a după Rusalii, citim despre cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor, care, văzându-L pe Iisus apropiindu-Se de ei, au strigat: «Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti?» (Mt. 8, 29). Punând o astfel de întrebare, cei doi demonizaţi arată că ei văd în Domnul un chinuitor şi aflaţi în prezenţa lui Hristos, puteau profita de aceasta, ca să primească de la El pâinea şi apa vieţii, dar au ferecat uşile inimilor lor şi nu I-au permis lui Iisus Hristos ca să intre în cămara sufletului lor, preferând să stea în închisoarea sufletelor lor cu demonii, refuzând să deschidă uşa Mântuitorului, Care are putere asupra iadului şi, implicit, asupra morţii. Răspunsul celor doi demonizaţi poate fi socotit şi răspunsul omului învăluit de păcate şi prins în vârtejul ameţitor al pasiunilor înrobitoare! Hristos, Care a venit pe pământ să caute şi să mântuiască pe cel pierdut, să dea odihnă celor împovăraţi şi pace celor tulburaţi, nu poate fi un tulburător insistent care nu ne lasă să ne tihnească viaţa trăită în păcat! În primul rând, Iisus ne vede prin ceea ce El Însuşi Este, încât, privind la El, Modelul desăvârşirii absolute, vedem cât de josnică este condiţia noastră păcătoasă faţă de culmea sfinţeniei pentru care a fost zidit omul după Chipul Slăvit al Lui Dumnezeu! Pentru că nu întâmplător, Părintele Profesor Constantin Necula consideră că Pericopa Duminicii a 5-a după Rusalii, cuprinsă în Evanghelia după Matei (8.28-34), naşte mereu acelaşi gând: E greu să fii Dumnezeu! Pentru că abia ce vindecase un lepros (8.1-4) şi apoi vindecă pe sluga centurionului, Mântuitorul, neobosit de facerea minunilor, vindecă pe soacra lui Petru şi mulţi alţi bolnavi (8.14- 17), potoleşte furtuna (8.23-27) şi, ca un făcut, liniştea îl poartă între neliniştiţii din ţinutul gherghesenilor, unde doi oameni demonizaţi, care-i speriau pe toţi, îi ies în întâmpinare. E un semn indubitabil că, oricât de îndrăcit e omul, ştie unde este scăparea sa! Deci, o întâlnire şi un dialog în care diavolii îl scot vinovat pe Dumnezeu că-i deranjează, cerându-I în mod parşiv şi alunecos, îndurare. Ei fug în turma de porci, vatămă avuţia gherghesenilor, care nu văd eliberarea din statutul de fiară al concitadinilor, ci sunt intrigaţi şi deranjaţi de pierderea porcilor. Cei din ţinutul Gadarenilor sunt necredincioşi, fără Legea lui Moise întipărită în adâncul sufletului lor, semn că trăiau numai din practicarea negoţului şi din hrănirea cu porci, aşa cum de cele mai multe ori ne dovedim şi unii dintre noi! Se pare că suntem într-o vreme a învinovăţirii lui Dumnezeu de către stăpânii porcilor amanetaţi prin pandemie, cei care dăruiesc poporului hrana fizică şi negociază «binele» ţărilor, fără să mai ţină seama şi de tulburaţii din marginile lumii! Să mergem către ei şi să-i mustrăm, pentru a-i izbăvi de urâţenia şi de cumplita înrobire de către cel rău! Să luăm aminte că Hristos Domnul nu ne-a vestit o Evanghelie a non-implicării, a şederii rezervate numai la umbra Sa, ci ne vrea lucrători Vestirii Sale, dăruitori de pace şi vindecători de urât, fiindcă Ortodoxia nu este o paralizie sub Har, ci o conlucrare cu Dumnezeul Slavei! De aceea, nu ne este îngăduit să şedem sub aura falsă a triumfalismului şi tradiţiei istorice, a unei autosuficiente delăsări, mai ales că nu ne mai putem numi creştini doar pentru că aşa s-au numit strămoşii ori pentru că aşa au stabilit părinţii ori naşii noştri! Naşterea de Sus, lucrare a Duhului Sfânt în vieţile noastre, cere reactualizarea continuă a mărturiei noastre, prin faptă şi cuvânt, fiindcă Dumnezeu străbate greu printre grimasele de superioritate ale unei lumi ce pune preţ pe porci, mai mult decât pe oameni! Fiţi cu zâmbetul de curaj al mărturisirii pe feţele voastre, arată Părintele Constantin Necula! Mai departe, Părintele Necula ne îndeamnă să «lucrăm» Evanghelia cu smerenie şi cu puterea ce se naşte din slăbiciunea noastră. Dumnezeu, care refuză mereu să fie perfecţionist, ne dă fiecăruia locul şi timpul pocăinţei şi al împlinirii umane. Deci, să luăm seama la îndrăciţi şi să nu ne temem a-I veni Lui Hristos în întâmpinare! Dacă nu înţelegem rostul smereniei, spune Părintele Necula, Dumnezeu ne tulbură prin aceea că, aflându-ne în prezenţa Sa, suntem conştienţi că nu suntem ca El, dar, prin mila Lui Dumnezeu, trebuie să fim şi putem ajunge asemenea Lui, Celui ce ne-a dat Chipul Său! Poate, cel mai mult, Dumnezeu ne mai tulbură prin aceea că ne face să nu avem odihnă şi pace, câtă vreme în lume şi în omenire este nedreptate, foame, pandemie, ură şi păcat, împotriva cărora trebuie să luptăm, ca să fie instaurat binele şi frumosul în viaţa noastră, mai ales că Dumnezeu îngăduie existenţa ispitei diavolului, cel care ne îndeamnă la păcat, la rău, la cădere şi la înşelăciune, tocmai pentru a ne pune la încercare libertatea noastră!

Iar demonii Îl rugau, zicând: «Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci»!
Poate că numai atunci când suntem tulburaţi sau încercaţi de Bunul Dumnezeu, noi privim în sus şi ne dăm seama că suntem în mâna Lui şi că doar El singur ne poate ajuta şi mângâia! În lumea păcătoasă în care trăim, sunt atâtea suflete încercate prin demon, de aceea, să ne silim să fim cât mai curaţi de păcate, mai cu seamă de cele de moarte, ca nu cumva demonul să găsească uşa inimii noastre dezmembrată şi să ne găsească nepregătiți sau prin cârciumi sau în desfrânări sau în câte mai sunt acum în societatea «online», pentru că Hristos nu intră în casă dacă nu-L chemi sau dacă ţii uşa sufletului încuiată sau dacă eşti nepregătit! Dacă din tinereţe nu te-ai mai spovedit sau dacă faci vrăji sau te duci la alţii să-ţi ghicească sau dacă stai la beţii sau te uiţi la filme de desfrânare, aşa cum sunt acum la toate televiziunile şi pe internet, atunci demonul care a intrat pe furiş, nu mai iese din casa ta! Iar Dumnezeu nu-l alungă, pentru că tu singur i-ai pregătit terenul şi cuibarul lui care se arată a fi mormântul tău! De aici, să învăţăm să ne ferim, să nu ne fie uşa şi casa pustie, ca să intre diavolii şi păcatul în ea! Că unde nu intră păcatul, nu intră nici diavolul, iar, în casa unde domină păcatul, adică desfrâul, beţia, uciderea de copii, chiar dacă ai făcut-o când erai tânăr, totul se plăteşte, totul se pune la cântar, o parte aici, în trup, şi cea mai mare parte dincolo, după ce pleci din această lume! Dar în casa unde este rânduială și se face spovedanie mereu și se face aghiasmă cât mai des, măcar de două ori pe an, unde nu se înjură, unde oamenii nu beau şi totu-i cu măsură, unde se nasc copii, nu se avortează, nu se ucid, acolo este Dumnezeu, acolo este Maica Domnului, acolo sunt sfinţii, acolo domină Sfânta Cruce, acolo nu pot intra diavolii niciodată! În lumea demonicului este întotdeauna dominantă mândria, iar omul modern, fie că este un conformist care respectă legea, fie un non-conformist rebel, el rămâne întâi de toate o fiinţă plină de mândrie, modelată de mândrie, care adoră mândria şi care aşează mândria chiar pe culmea valorilor sale dominante. De aceea, lepădarea de satana nu este respingerea figurii mitologice în a cărei existenţă unii nici măcar nu cred, ci este respingerea unei întregi concepţii despre viaţă, alcătuită din mândrie şi autoafirmare, a acelei mândrii care a luat de fapt viaţa omului de la Dumnezeu şi a transformat-o în întuneric, moarte şi iad. Noi trebuie să fim siguri că satana nu va uita această lepădare, această respingere, această provocare, pentru că o nouă luptă începe, a cărei miză este fie viaţa veşnică, fie condamnarea veşnică. Pentru că despre aceasta este vorba în Pericopa vindecării celor doi demonizaţi! Când Bunul Dumnezeu ne inundă cu binecuvântările Sale cereşti, noi rareori privim în sus să-I mulţumim, dar când piatra necazurilor cade peste noi, atunci trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne încearcă pentru a ne trezi din somnul păcatului, ca să privim mereu în sus, conştienţi că, fără El, nu putem face nimic (cf. In. 15, 5) şi nici nu putem scăpa de pandemia care terorizează omenirea! Mântuitorul nostru Iisus Hristos voieşte şi îngăduie uneori să se tulbure conştiinţa noastră, să nu fim satisfăcuţi de noi înşine, să nu ne mulţumim cu ceea ce suntem şi avem, fiindcă are pentru noi un mod de viaţă mai bun, vrea să urcăm spre înălţimi care ne oferă orizonturi tot mai largi, doreşte să ne dea bunătăţi netrecătoare din vistieriile Sale cereşti, fiindcă Dumnezeu îngăduie existenţa ispitei diavolului, cel care ne îndeamnă la păcat, la rău, la cădere şi la înşelăciune, tocmai pentru a ne pune la încercare libertatea noastră!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here