În Duminica a 31-a după Rusalii; Ap. 1 Timotei 1, 15-17; Ev. Luca 18, 35-43 (Vindecarea orbului din Ierihon) la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, fragmentul Evanghelic rânduit a se citi, ne spune că: «În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea la marginea drumului şi cerşea. Şi, auzind mulţimea trecând, el a întrebat: ce este aceasta? Şi i-au spus lui că trece Iisus din Nazaret. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine! Iar cei care mergeau înainte îl certau, ca să tacă; el însă şi mai tare striga: Fiul lui David, fie-ţi milă de mine! Iar Iisus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la Dânsul; şi, când s-a apropiat, l-a întrebat, zicând: ce vrei să-ţi fac? Iar el a spus: Doamne, să Te văd. Şi Iisus i-a zis: vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi a mers după Iisus slăvind pe Dumnezeu, şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu», (Luca 18,35-43), pentru că avem înaintea ochilor minţii şi ai sufletului un mesaj stăruitor şi duhovnicesc, pentru ca fiecare dintre noi să ştim în ce direcţie ne îndreptăm privirea, pentru că dintre toate lucrurile şi darurile cu care omul este înzestrat de către Bunul Dumnezeu pe acest pământ, cel mai prețios este sănătatea! De aceea, fiecăruia dintre noi, ne este dat să trecem prin dureri trupești și sufletești în momentele de cumpănă, iar în unele dintre ele, ne-au ajutat şi ne ajută cei apropiați, iar când aceștia nu pot să o facă, ne îndreptăm gândul numai spre Bunul Dumnezeu, pentru că asemenea orbului din Evanghelie, ne rugăm: «Iisuse, Fiul lui David, fie-ți milă de mine!», ca să ne bucurăm de minunea acestei vieţi pământeşti şi atât de trecătoare! Fiecăruia dintre noi, credem că ne-a fost dat ca pe cărările vieții să ne întâlnim cu oameni nevăzători și pentru moment, am fost cuprinși de un sentiment de milă și de compasiune, gândindu-ne cum este viața lor, o mare umbră și un adânc întuneric, iar pentru hrana de fiecare zi, trebuie să țină mâna întinsă așteptând mila trecătorilor şi bunăvoinţa lor. Vedem că prin strigătul disperat al ierihoneanului, «Iisuse, Fiul lui David, fie-ți milă de mine!», înţelegem, desigur, durerea lui, dar şi faptul că era exponentul neamului omenesc decăzut în păcat, pentru că în strigătul sfâşietor al orbului din Ierihon se cuprind, deodată, strigătul întregii omeniri şi al fiecăruia dintre noi, când Însuşi Dumnezeu este atent la suferinţa celor bolnavi şi ascultă mai ales acele rugăminţi ale bolnavilor, care izvorăsc din credinţa lor puternică şi din rugăciunea stăruitoare!
«Iisuse, Fiul lui David, fie-ți milă de mine!»
În Evanghelia Duminicii a 31-a după Rusalii este vorba, prin urmare, despre un orb, care a recunoscut în Iisus Hristos pe Fiul lui David, adică pe Fiul lui Dumnezeu, dar care şi-a dorit să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii trupului şi ai sufletului, ai credinţei sale, pentru că este fascinant dialogul şi poate că am dori ca fiecare dintre noi să ajungem înaintea Lui Dumnezeu şi să stăm de vorbă cu El, aşa cum a stat şi orbul din Evanghelie, după ce i-a strigat în repetate rânduri: «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!» şi după ce a fost sfătuit şi chiar oprit de către unii ca să nu mai strige, dar, în cele din urmă, orbul ajunge, totuşi, în faţa Domnului Iisus Hristos şi este întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?” Şi el îi răspunde: «Să văd, să Te văd», după care Mântuitorul îi spune foarte simplu: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!”, pentru că Dumnezeu este vindecătorul tututror bolilor noastre care sunt, multe dintre ele, mult mai grele decât aşa-zisa pandemie! În rugăciunea noastră personală şi chiar comună, de cele mai multe ori, îi cerem lui Dumnezeu meschinării, lucruri foarte obişnuite, foarte banale, nicidecum nu-I cerem lui Dumnezeu să-L vedem, aşa cum este El cu adevărat! Şi chiar dacă Sfânta Liturghie are foarte multe momente în care noi îi cerem lui Dumnezeu să-I cunoaştem Împărăţia cea veşnică, să-I cunoaştem Voia şi să încercăm să-L vedem cu ochii minţii, de la Naştere până la răstignire, Înviere şi Înălţarea la cer, ceea ce reprezintă însăşi Sfânta Liturghie, adică rememorarea acestor evenimente dumnezeueşti, totuşi, noi rămânem pământeni şi fiinţe conştiente în limitele noastre, gândindu-ne la noi înşine, la familia din care ne tragem şi la problemele noastre zilnice, deşi Sfânta Liturghie ne îndeamnă şi ne sfătuieşte ca la un moment dat, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm! În esenţă, Pericopa este, desigur, un eveniment concret, real, o vindecare circumscrisă itinerarului pământesc-istoric al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar, ca în cazul tuturor vindecărilor, nu trebuie să privim izolat această minune, ci să ne dăm seama că ea, alături de toate celelalte, anunţă Marea Vindecare, adică, mântuirea neamului omenesc. De aceea, vindecarea orbului a fost săvârşită cu puţin timp înainte de patimi, moarte şi înviere, evenimente prin care se va pecetlui lucrarea de mântuire (vindecare) a omenirii din robia păcatului şi a morţii, din orbirea păgână în care se zbătuse lumea până atunci. Strigătul orbului nu este, însă, doar al omenirii de până la el sau al celei contemporane lui Hristos, ci, este suspinul tuturor oamenilor, până la sfârşitul veacurilor, iar, în acest sens, credem că este şi strigătul nostru, al fiecăruia. Dar, dacă suntem sinceri cu noi înşine, prin faptul că dăm crezare cu atâta micime spirituală minciunilor pandemice, prin faptul că ne lăsăm prostiţi zi de zi, de către nişte guvernanţi corupţi, semianalfabeţi şi farisei, spre deosebire de semenul nostru din Ierihon, care suferea de o orbire fizică, noi suferim, trebuie să recunoaştem smerit, de o orbire mult mai gravă, cea a ochilor sufletului, pe care numai Mântuitorul ne-o poate vindeca. În suspinul ierihoneanului recunoaştem propriul nostru suspin! Ca şi el, ne dăm seama că numai Iisus, Fiul lui David, ne poate lecui, pentru că ori de câte ori recitim acest episod (la fel şi altele similare) simţim în strigarea lui şi suspinul celor pe care îi ştim că au o suferinţă fizică sau sufletească mai grea, o problemă de familie mai delicată etc. Privindu-ne în aceste momente, unii pe alţii, parcă le auzim multora strigarea, chiar nerostită cu voce tare: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă, ajută-mă să mă însănătoşesc! Sau: vindecă, Doamne, pe cei din familie: tata, mama, fratele, copilul. Sau: ajută-mă să-mi găsesc un serviciu, să pot supravieţui, să-mi plătesc datoriile; să găsesc un om de caracter care să mă ajute la greu, ca să văd şi să înţeleg mai bine rostul vieţii mele pe acest pământ, că uneori mă simt parcă orb şi copleşit de neputinţă! În mod firesc: miluieşte-mă, mântuieşte-mă, sunt strigăte justificate, cu probleme şi dureri personale, pe care le rostim deseori, privind spre cer la Bunul Dumnezeu! Dar, strigând pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri, să nu uităm a striga şi pentru durerile neamului nostru românesc, pentru orbirea lui, pentru decăderea lui, pentru suferinţele de tot felul, dar, mai presus de toate, pentru mântuirea lui, pentru că în acest fel, vom urma pilda tuturor sfinţilor, dar şi a altor iluştri înaintaşi, care, uitând de ei şi de durerile personale, şi-au identificat idealurile cu idealul naţiunii, acela de a vieţui ca un popor demn, nerobit nici de străini, nici de boli, nici de patimile păcatului! Să înţelegem pe deplin că în dorinţa sa de a ajunge în Împărăţia cerului, omul trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu cu ochii minţii şi să-L simtă cu inima, fiindcă Dumnezeu este atent la suferinţa celor bolnavi şi ascultă mai ales acele rugăminţi ale bolnavilor, care izvorăsc din credinţa lor puternică şi din rugăciunea stăruitoare!
,,Ce vrei să-ţi fac?”, iar el a spus: «Doamne, vreau să Te văd!»
Aşadar, ori de câte ori suntem la biserică împreună cu preotul duhovnicesc la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, să ne gândim că ne întâlnim cu Domnul Iisus Hristos şi El ne întreabă: Ce voiţi să vă fac? Să nu-I mai răspundem cu lucruri de nimic, să nu mai răspundem cu problemele zilnice, cu problemele de familie, cu problemele de serviciu, cu preţurile la energie, cu atâtea şi atâtea probleme pe care le are orice om din această lume, ci să-I răspundem ca şi orbul din Evanghelie: «Doamne, vreau să Te văd!», şi atunci, El ne va răspunde foarte simplu şi direct, când ne va da această bucurie: „Vezi!”, dar, va continua, cu condiţia care ne va face ca să-L vedem pe Dumnezeu cu adevărat: „Credinţa ta te-a mântuit!”, deoarece, credinţa este o stare pe care trebuie să o încercăm în toată viaţa noastră, iar mântuirea este rezultatul credinţei noastre şi are şi ea dinamica ei, adică, mântuirea se lucrează până când o dobândim de la Dumnezeu! În mod cert, atunci când venim la biserică sau când ne rugăm în taina cămăruţei de acasă, trebuie să-I cerem Lui Dumnezeu să-L vedem, iar El ni se va arăta cu toată splendoarea Lui, care nu se aseamănă neapărat cu strălucirea veşmintelor creatorilor de modă, ci, mai degrabă cu simplitatea noastră, a veşmintelor noastre populare, pentru că El ne-a demonstrat, atunci când a venit în lume, că se regăseşte în cel blând, în cel smerit, în cel sărac, deoarece a ales calea sărăciei, a blândeţii şi a smereniei mai mult decât oricare dintre noi! Poate că noi, nu ne-am născut într-o iesle sărăcăcioasă şi nu ne-am încălzit de la suflarea animalelor, pe când, Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul cerului şi al pământului, S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă şi a fost încălzit, nu de oameni, ci, de animale, care au răspuns mai mult decât oamenii la apelul Maicii Domnului şi al Dreptului Iosif, de a-i primi în casele lor, pentru ca Maica Domnului să nască pe Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu.
Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu, iar, cel puţin unul dintre lucrurile pe care le vom dobândi în Împărăţia lui Dumnezeu este cunoaşterea nemărginită a Celui Preaînalt, Cel nemărginit şi veşnic, Cel fără de început şi fără de sfârşit! Dacă ar fi să ne referim la cele cinci simțuri ale omului, credem că cel mai de preț este văzul.Cât este de greu să nu poți să vezi chipul celor dragi, al tatălui, al mamei, poate al copiilor, răsăritul și apusul soarelui, cerul înstelat sau câmpul plin de flori, frumusețile acestei lumi pe care Dumnezeu le-a creat pentru noi, ca să ne bucurăm de ele! Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, a 31-a după Rusalii, ne pune înainte minunea vindecării orbului din Ierihon, în care ni se spune cum Mântuitorul se îndrepta către Ierusalim în ultimul Său drum spre moartea şi Învierea Sa. Şi iată că, mai înainte de intrarea Mântuitorului în Ierihon, este întâmpinat de strigătul acestui orb, care stătea pe marginea drumului şi cerşea, iar, zgomotul mulţimii care înainta spre Ierihon a fost auzit şi de acest nevăzător, care nu putea aprecia distanţa dintre el şi Iisus, motiv pentru care striga din ce în ce mai tare, ca să fi e auzit! Adresarea de acum, «Fiul lui David», pregătea scena intrării triumfale a Mântuitorului în Ierusalim, când copiii vor striga: «Osana, Fiul lui David, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului» (Matei 21, 9), iar Mântuitorul aude strigătul şi chemarea orbului care Îl impresionează şi Îl face să vindece pe cel aflat în suferinţă! Spre deosebire de Sf. Ev. Luca, să reţinem că Sf. Ev. Marcu ne spune şi numele orbului, acesta fiind numit Bartimeu, adică, fiul lui Timeu, cel care avea credinţa că Iisus îi poate dărui vederea. Să precizăm, în încheiere, că în «Diatesaronul» lui Tiţian, care este o compilaţie a celor patru Evanghelii din secolul al II-lea, în cererea orbului Bartimeu, adresată Mântuitorului Hristos, apare pronumele personal «Te», sau «Doamne, să Te văd», ceea ce înseamnă că Bartimeu voia, nu numai să primească vederea, ci şi să-L şi vadă pe Cel ce este «Lumina lumii», şi ce poate fi mai frumos şi mai de dorit în viaţa unui om, decât să-L vadă pe Hristos, pe Cel Care este Lumina cea adevărată. În momentul în care i s-au deschis ochii, prima vedere a fost chiar Chipul Mântuitorului Hristos, iar, după această minune săvârşită de către Mântuitorul Hristos, Bartimeu devine şi el ucenic al lui Hristos, Evanghelistul Marcu precizând că: «îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale» (Marcu 10, 52). În concluzie, mesajul transmis de această Sfântă Evanghelie constă în faptul că fiecare dintre noi, am fost înzestraţi de către Dumnezeu cu trei feluri de vederi: o vedere fizică, posibilă cu ochii trupeşti – cu care să vedem ceea ce se întâmplă în jurul nostru, o vedere intelectuală, luminată de raţiune sau gândire – cu care să putem vedea în trecut sau să ne imaginăm în viitor şi o vedere duhovnicească, luminată de credinţă, sau luminată de Dumnezeu, ca urmare a credinţei noastre, dar, noi, cei care vedem cu ochii fizici, cu simţul văzului, la ce ne uităm? Noi, cei care suntem întregi trupește, încotro ne indreptăm privirea? Vedem făptura întreagă cu Ziditorul ei? Sau pironiţi de frica pandemiei şi cu ochii pe strălucirea orbitoare a lucrurilor lumești, suntem copleșiți de o frumusețe trecătoare şi amăgitoare ce ne îndeamnă să păcătuim? Cei care vedem, încotro ne îndreptăm privirea, pentru a vedea că Dumnezeu este atent la suferinţa celor bolnavi şi ascultă mai ales acele rugăminţi ale bolnavilor, care izvorăsc din credinţa lor puternică şi din rugăciunea stăruitoare?
Profesor dr. Vasile GOGONEA
