Specialişti din cele mai variate sfere de activitate au fost atraşi de viaţa şi creaţia sculpturală a ,,titanului de la Hobiţa”, Constantin Brâncuşi. Printre aceştia sunt şi scriitori de sorginte olteană: V.G. Paleolog, un admirator şi prieten al marelui sculptor căruia i-a închinat mai multe cărţi începând cu ,,Tinereţea lui Brâncuşi”, Petre Pandrea (,,Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”), Tudor Arghezi, Marin Sorescu şi Constantin Zărnescu.
Constantin Zărnescu, unul din cei mai tineri brâncuşiologi, publică volumul,,Aforismele şi textele lui Brâncuşi”, prima ediţie în 1975, apoi în 1979, retipărită la ,,Scrisul Românesc”, Fundaţia-Editura Craiova, 2009.
,,Majoritatea aforismelor au fost reţinute şi notate de la Maestru de exegeţi care i-au urmărit cariera, sculptori şi pictori, critici şi discipoli entuziaşti, scriitori, colecţionari şi prieteni, diplomaţi, pentru lumina pe care ele o aruncau asupra capodoperelor”. (C. Zărnescu)
Aforismele sunt enunţuri concise, lapidare, prin care se exprimă reflecţii profunde şi generalizatoare. De regulă, aforismele clasice, ,,fulgere ale minţii”, cuprind adevăruri generale exprimate impersonal. Nu acelaşi lucru se observă în cazul lui Brâncuşi, multe din aforismele sale au un caracter personal, celebrul sculptor vorbeşte în nume propriu, exprimă idei, concepţii despre artă şi aspecte din viaţa sa, din activitatea creatoare. Nu foloseşte pluralul politeţei, dar uneori vorbeşte în numele unei pluralităţi, prin persoana I, plural.
Într-una din cugetări, Brâncuşi afirmă: ,,La Hobiţa -în Peştişani- m-am născut, însă la Craiova, pentru a doua oară.” Pentru Brâncuşi, Craiova înseamnă o renaştere, ,,cea dintâi minune a vieţii sale”, o altă naştere. Zece ani i-a petrecut în oraşul Băniei, mai întâi ca angajat la ,,Fraţii Spirtaru”, apoi ca bodegar la patronul Ion Zamfirescu. Aici confecţionează o vioară din lădiţe de mandarine, un instrument cu o rezonanţă minunată, stârnind admiraţia tututror. Observând talentul său neobişnuit, notabilitaţi ale Craiovei şi ale judeţului îi recomandă să urmeze cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din localitate, vestită pe acele vremuri. Este admis ca bursier intern, primind sprijin financiar din partea unor personalităţi notabile cu suflet mare.
Frecventează cursurile acestei şcoli între anii 1894-1898, conducerea îi încredinţează ,,meşteşugul lemnului”. Lucrarea de sfârşit de studii, ca să devină absolvent, este un bust după un antic, al lui Vitellius. La şcoală s-a impus în faţa profesorilor şi maiştrilor, prin hărnicie, destoinicie şi îndemânare. Viaţa lui capătă un nou destin, i se deschide calea spre a urma Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, cariera de student şi-o încheie sculptând un Studiu anatomic în mărime naturală, expunerea Ecorşeului la Ateneu a reprezentat un formidabil succes. Petre Pandrea reţine de la Brâncuşi aşa-zisa ,,Pravila de la Craiova”, care de facto n-a existat, însă marele sculptor, spirit pandur, înţelegea prin aceasta mişcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821, Proclamaţia de la Islaz a lui Radu Şapcă de la 1848 şi ,,pravila sa” de la Paris.
,,Imboldul de ducă –spunea el- mă rodea ca un şarpe sub sân şi părea că îmi curgea odată cu sângele prin tot corpul…”. Aşa că aproape doi ani continuă ,,o călătorie goetheană de studii”, pe jos, prin Europa Centrală (Austria, Germania, Elveţia, Franţa). Face mai multe popasuri (Viena, München, Zürich etc) unde îşi găseşte şi de lucru şi vizitează muzee (cel de antichităţi din Viena).
Despre călătoria mitică, ajunsă legendară, pe jos, până la Paris, găsim relatări în textele 201: ,,În urmă cu aproape treizeci şi cinci de ani, ajunsesem în orăşelul München. Nu mai găsisem de lucru şi mi se sfârşiseră toţi banii!… Şi, ei bine, am pornit atunci mai departe pe jos, în lunga-mi drumeţie, traversând Bavaria. Călătoream mai mult noaptea, în vreme ce, ziua, dormeam prin vreun luminiş, întâlnit prin păduri. Era vară. Cu ultimii mei bani mi-am cumpărat săpun, ca să-mi spăl rufele în vreun râu!… Când am ajuns pe ţărmul Lacului Constanţa, mi-am vândut şi ceasornicul, pentru a-mi plăti biletul de vapor!… Şi iată, astfel am ajuns în Elveţia!… De câte ori mă aflam în vreo încurcătură, în vreun impas, se întâmplă ceva neaşteptat, ce mă scăpa de necazuri!… Eram înfometat!… Şi am găsit, la o margine de drum, o pâine de cartofi!… Nu aveam, din nou, unde să dorm!… Întâlneam vreun călător, vreun vagabond, iar acela mă îndrepta înspre vreun adăpost, pentru meseriaşi, în căutare de lucru!… Mergeam-călătoream-cântând!… Aveam încredere în viaţă! Simţeam aceeaşi voioşie, acea bucurie de a trăi!… Şi, astfel, am tot vânturat eu drumurile, până când am ajuns în Alsacia. Acolo, m-a surprins în plină câmpie, o ploaie torenţială!… Şi am răcit, încât am căzut şi atunci, un prieten, care mi-a trimis franci, spre a-mi putea continua călătoria!… Astfel încât am ajuns la Paris”.
În unele texte se autocaracterizează: ,,Eu am fost întotdeauna un prince-paysan”. Apropiaţi ai lui Brâncuşi, unii prieteni şi specialişti în domeniu, Ionel Jianu, Jean Cassou sau Berto Lardera au făcut, în repetate rânduri, referiri la fondul ţărănesc-românesc al lui Brâncuşi. Ionel Jianu: ,,Omul acesta şi-a creat o lume a lui, în care a trăit şi în care şi-a retrăit satul, ,,românitatea”, până şi Atelierul din Impasse Ronssin” era ,,pur românesc”. Jean Cassou în ,,Prefaţa” la volumul ,,Brâncuşi” de Ionel Jianu, îl numeşte pe Brâncuşi ,,un Demiurg ţăran”, o nimerită expresie pentru a da la iveală îmbinarea dintre fondul ţărănesc-românesc şi geniul său creator.
Berto Lardera: ,,Am luat masa de multe ori cu el şi adeseori, când mergeam în Italia, îi aduceam făină de porumb din care făcea mămăligă, căci, vedeţi Dv., deşi era un om care trăia în gândirea lui, în visul său, rămăsese foarte omenesc, foarte adevarat;rămăsese ţăranul român care fusese întotdeauna. Era un ţăran român, un păstor”.
În schimb, Petre Pandrea, deţinătorul a 40 de epistole brâncuşiene, scrise în limba franceză, afirmă: ,,Brâncuşi era un Erasmus, un umanist valah la Paris, polivalent, un intelectual rafinat, filosof şi moralist stoic, spirit esopic, un cobiliţar oltean plecat în emigraţie”.
,,Prototipul oltenilor noştri are două feţe, ca şi Ianus: bărbatul de omenie şi gospodarul cuminte, al naturalităţii”(193).
Brâncuşi era mândru de originea românească, oltenească şi gorjenească, pe care n-a renegat-o niciodată. În nenumărate rânduri şi-a exprimat afiliaţia la ţinuturile natale, la poporul român: ,,Am fost şi eu trimis de mic copil, la pricopseală prin lume. Nu mi-am pierdut legătura şi nici nu mi-am scos rădăcinile-pentru a umbla ca un năuc pe tot globul. A profitat, pe urmă, şi Arta mea şi m-am salvat ca OM!(251)”-,,Eu mi-am iubit şi nu mi-am părăsit nicio clipă strămoşii şi filosofia lor milenară a naturalităţii”(241).
Se adeveresc spusele lui Nicolae Iorga şi în cazul lui Constantin Brâncuşi: ,,Sunt cugetări care alcătuiesc o carte şi altele care zugrăvesc un caracter…” (1930).
Pe lângă ospitalitatea-i caracteristică evidenţiată de vizitatori, Brâncuşi era un altruist, înclinat permanent spre binefaceri, un optimist, cu dragoste de viaţă. ,,În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie-nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege de oriunde şi oricând” (12). Acest sentiment, de satisfacţie sufletească îşi are originea în ţinuturile natale: ,,Din plenitudinea ţinutului meu însorit, eu mi-am făurit o rezervă de bucurie pentru toată viaţa; şi numai aşa am putut rezista” (190).
Plecat de acasă, în lume, de la şapte ani, Brâncuşi a trecut cu brio prin toate hăţişurile vieţii trăite din plin, s-a format la ,,şcolala vieţii”: ,,De la şapte ani, am pornit de acasă!… Am plecat în lume şi pot spune că am străbătut lumea în lung şi în lat!… Încercările prin care am trecut m-au călit şi m-au format!… Şi tot de la viaţă am învaţat mai mult decât oricare şcoală prin care am trecut!…”
Textele sale aforistice, pline de înţelepciune, au o încărcătură simbolică: ,,În timpul copilăriei, am dormit în pat. În timpul adolescenţei, am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii, am zburat la ceruri!…” (246). Scurta lui copilărie a fost singura lipsită de griji. Uşa simbolizează locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut. Psihologic marchează un prag şi-l invită pe om să treacă. În tradiţie creştină, deschide calea spre o revelaţie. Cerul este un simbol al transcendenţei, al puterilor superioare omului. Reprezintă principiul activ, masculin, care se opune Pământului, pasiv şi feminin. În textul de mai sus, Cerul, mai degrabă, e un simbol al conştiinţei, semnifică absolutul aspiraţiilor lui Brâncuşi: ,,Am ştiut că Dumnezeu nu vrea să-i lase omului bucuria cerească! Pentru a crea absolutul, trebuie să fii în acelaşi timp Dumnezeu, rege şi sclav!”(29). Creaţia presupune talent, har, dar divin, dar şi travaliu, muncă asiduă.
Multe din aforismele şi textele brâncuşiene se referă la concepţia sculptorului despre artă:
,,Eu aş vrea să creez aşa cum respir” (37). Şi sculptura, pentru Brâncuşi, e vitală, adică indispensabilă, esenţa vieţii sale, aşa cum e respiraţia. Acest enunţ sugerează, de asemenea, modul de lucru sistematic, cu insistenţă, să sporească creaţiile sale şi ca număr, şi ca valoare. Se referă la etica muncii sale zilnice, după dictonul: ,,Nulla dies sine linea” (lat. ,,Nicio zi fără o linie”).
Deosebit de interesante sunt textele aforistice prin care îşi exprimă încântarea, pasiunea pentru materialele asupra cărora a trudit cu dalta şi ciocanul. Pentru Brâncuşi, lemnul, piatra, marmura, metalele sunt vii, au viaţa lor proprie, gândesc, ele înseşi sunt nişte sculpturi, ca o expresie a acţiunii Naturii, dialoghează cu ele, numai artistul cu harul lui izbuteşte să elibereze fiinţa din interiorul materiei, să descopere spiritul tăinuit în materie.
,,Săpând necontenit fântâni interioare, eu am dat de izvorul vieţii fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (61); ,,Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să fac” (43); ,,…lemnul, piatra, marmura sau metalele trebuie să-şi continue viaţa lor proprie” (17); ,,Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materalului”(19).
De reţinut metaforele din aceste texte. Într-adevăr, ,,fântâna” simbolizeză o perpetuă tinereţe, ,,săpând” esenţele ascunse în materiale (,,fântâni interioare”), artistul creează sculpturi ,,fără de moarte”, venind în lume cu această menire: ,,Ceea ce fac eu astăzi mi-a fost dat să fac!… Căci am venit pe lume cu o menire”.
În concepţia sa, arta este o expresie a ludicului, prin urmare, artistul este un Homo Ludens: ,,Când nu suntem copii, suntem morţi”(4); ,,Oamenii trebuie să înveţe să se joace”; ,,Artistul face, în felul său, jucării”; ,,Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanenţei noastre copilării, în viaţă”(12).
Acelaşi lucru îl susţine, în zilele noastre, actorul Marin Moraru: ,,Dar şi noi, oamenii maturi, avem suflete de copii. Şi apoi, un om care nu mai e copil, e un om mort” (Marin Moraru ,,Suntem ce sunt amintirile noastre”, Editura Allfa, 2013)
Şi Brâncuşi, precum Mihai Eminescu, prin opera sa, n-a urmărit gloria (,,vâlva”): ,,Nu am făcut niciodată nimic pentru vâlvă… Dimpotrivă, am înăbuşit cu încăpăţânare, pe cât mi-a stat cu putinţă, orice soi de spectacol… Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii”(156)
Brâncuşi are conştiinţa valorii operelor sale: ,,Eu am ajuns un commis-voyageur în branşa artelor plastice mondiale”(155). ,,Am făcut şi eu paşi pe nisipul Eternităţii”(247)
Memorabil este textul 250: ,,Viaţa mea a fost o succesiune de miracole!… Familia mea! Patria mea. Pământul ce se învârteşte! Briza vântului!… Norii ce trec!… Apa ce se revarsă!… Focul ce se încălzeşte!… Verzile ierburi!… Ierburile!… Uscatele!… Noroaiele!… Zăpezile!…”
,,O seamă de simboluri, elemente şi metafore ale Civilizaţiei înseninează sufletul înţeleptului, bătrânul sculptor, în amurgul zilelor sale” (Constantin Zărnescu).
În concepţia lui Brâncuşi, ,,Un artist nu trebuie să se însoare. Filosofii antici nu se căsătoreau niciodată”(201). Prin urmare, familia sa se indentifică cu patria sa, cu natura şi cu lumea pe care a cutreierat-o. Vântul este simbolul instabilităţii, dar reprezintă şi ,,Duhul lui Dumnezeu ce se purta deasupra apelor.” Norii sunt legaţi de simbolul apei, de cel al fecundităţii. Apa are o triplă semnificaţie: originea vieţii, mijloc de purificare şi centru de regenereşcenţă. E generatoare de viaţă, dar şi de moarte, creatoare şi distrugătoare. Focul este purificator şi regenerator. Ierburile constituie un simbol a tot ceea ce vindecă. Ele redau omului sănătate, bărbăţie şi fecunditate. Noroiul-amestec între pământ şi apă. Zăpezile-imaculatul, puritatea.
Brâncuşi, ajuns la crepusculii vieţii sale, meditează asupra vieţii şi morţii: ,,Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să îl pipăi!… Îl voi aştepta pe Bunul Dumnezeu în Atelierul meu”.(252)
,,Şi viaţa, şi moartea, la fel ca şi materia, se confundă, în ultim, într-o formă unică (tăcerea). Căci totul se scurge în vasul tăcerii-marea oceanică unde se revarsă întregul nostru Univers. Acţiunile noastre, la fel ca orice act al existenţei pământeşti, tot ceea ce este viu, se prăvăleşte în acest mut şi imens vas: Tăcerea!… Tăcerea-a cărei efigie ne relevă noţiuni duale: Timpul şi Eternitatea (253).
,,Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup-mă aflu printre lucrurile esenţiale! (254)
Aforismele şi textele lui Brâncuşi au o importanţă excepţională, dublă valoare: documentară şi artistică, ne ajută să înţelegem mai bine cariera artistică a celebrului sculptor, caracterul său, concepţia sa despre artă şi despre viaţă. Sunt pagini de înţelepciune brâncuşiană.
Brâncuşi ,,a luminat cărările şi cărăruile artiştilor plastici români, ca şi drumurile largi ale sculptorilor străini”(P. Pandrea), făcând ,,paşi uriaşi pe nisipul Eternităţii”. A dus faima în lume, ocupând un loc de frunte în istoria sculpturii mondiale.
Constantin E. Ungureanu
