După cum relatam în materialul anterior, personalul medical și auxiliar din Spitalul de Urgență Tg-Jiu, ce trata bolnavii infectați cu Covid, și-a asumat conștient misiunea, a trăit drame, unii au fost atinși de virusul perfid, alții și-au pierdut pe cei dragi, dar, indiferent de traume, a continuat lupta, înțelegând că de fiecare dintre cei care își desfășoară activitatea aici depind viețile celor care au avut nenorocul îmbolnăvirii.
Dacă au existat și experiențe dureroase, care le-au marcat destinul, dăruirea imaginativă și concretă, aplicată, s-a instituit emoțional, corpul medical asumându-și conștient misiunea, ceea ce conta de acum era câștigarea fiecărei bătălii. Cum îți mai poți odihni trupul și sufletul când, la orele 24, după ce ți s-au injectat câteva unități de insulină, pentru că glicemia ta o luase razna, pentru a-ți întări speranța, unul dintre binefăcători (asistentul medical Liviu D.) îți vorbește cu glas tremurat despre coșmarul trăit atunci când propria mamă și-a dat obștescul sfârșit în brațele sale și a privit neputincios cum este apoi împachetată în sacul de plastic? ,,Am trăit cea mai mare încercare a vieții. Să-mi pierd mama, să nu pot face nimic să o salvez, era prea mult față de cum îmi imaginasem această boală. Așa i-am văzut corpul diform al acesteia, i-am văzut zecile de capete ce trebuiau tăiate. Și atunci, din interior și din ceea ce trăisem personal, m-am întărit, căci speranța mea purta de acum un singur nume: tata”. A mai spus ceva care m-a impresionat: ,,Am devenit mai atent la suferința celor din jur, asumându-mi-o. Din fiecare experiență am învățat să ofer și un tratament sufletului bolnavilor noștri”. Și, dragă cititor, am fost martor când, în genunchi, injecta intravenos medicamentul prescris unui bolnav din salonul unde mă aflam, timp în care îl copleșea pe acesta cu întrebări liniștitoare, tămăduitoare: ,,Vă doare, domnule Aftenoiu?”, ,,E bine așa?”, ,,Simțiți ceva?”, ,,Vă e mai bine?”, ,,Gata, am terminat, liniștiți-vă!”. Când s-a ridicat, am vrut să-i cuprind în ochii mei privirea, fără prea multe șanse, căci sub mască și sub vizieră abia am putut observa sclipirea lor. Impresionat, i-am adresat câteva cuvinte, în mintea mea încercând să aflu ce specialitate avea acest bărbat tânăr, trecut bine de 1,80 m înălțime, dar care dovedea o delicatețe feminină. I-am zis: ,,V-ar sta bine să lucrați la neurologie, într-un domeniu de înaltă competență și precizie astronomică”. M-a privit îngăduitor și mi-a zis că, înainte de a fi detașat aici, lucra la secția de neurologie. Atunci i-am vorbit despre admirația mea față de unul dintre marii specialiști neurologi din România, Vlad Ciurea, asistentul medical făcând la rândul lui un exercițiu permanent și sincer de admirație față de marele medic, unul dintre mentorii săi de suflet.
Cum aș putea uita ce am simțit într-o dimineață, când pe la ora 5, deschizând fereastra și privind în depărtare către Biserica de Aramă, parcă așteptând de acolo energii suplimentare, vedeam cum, printre spinările vineții ale norilor, se deșirau cărări roșietice, semn că mai târziu soarele ne va da binețea lui binemeritată, după care un ,,bună dimineața” cald, venit de la una dintre asistentele ce veniseră să ne administreze leacul tămăduitor, a adus parcă un zefir dătător de speranță, alungând parte din temerile noastre! Administrându-ne tratamentul specific acelei ore, asistenta în cauză (Lili C.) ne-a adresat fiecăruia un cuvânt de încurajare, mângâindu-ne cald pe spate pe fiecare dintre noi. În afară de tratament, venise să ne spună că speră să ieșim din spital înainte de a intra din nou în tură. Am vrut să-i privesc ochii, a observat și atunci a stat un moment cu privirea ațintită asupra mea, spunându-mi: ,,Dumneavoastră nu ne vedeți privirea, dar noi vă vedem lumina, uneori neliniștea și teama din ochi, simulăm nedurerea, deși suntem afectați ori de câte ori vedem că sunteți deprimați sau neîncrezători. Dar, ce scrieți acolo?”. ,,Însemnări despre viața ca pacient într-un spital de Covid”, i-am spus, smulgându-i un zâmbet de sub masca protectoare. Mi-au rămas întipărite în memorie încurajările Ralucăi S: ,,Aici, la noi, este nevoie de dăruire și solidaritate. Pacienții sunt foarte drăguți, le vezi dorința de a scăpa de boală, de a se întoarce la casele lor, iar noi le venim în ajutor; când se simt mai bine nu uită să ne mulțumească, iar noi observăm direct aceste sentimente. Nu ne-am dorit să fim aici, dar dacă am fost aduși să lucrăm, am făcut-o cu multă căldură sufletească”. La fel de mângâietoare au fost cuvintele adresate pacienților de către alte multe asistente sau infirmiere, personalul de serviciu, care ne-au încurajat, ne-au privit cu adâncă compasiune și au lucrat cu dăruire în domeniile lor pentru ca noi, bolnavii de Covid, să nu ne pierdem speranța și să credem în victoria finală. Și acum parcă le aud numele strigate de colege: Emilia Z, Alina, Raluca, Maria etc. Și ele au fost cu adevărat binefăcătorii noștri. De fapt, după cum spunea una dintre asistente (Emilia Z), acolo în spital era o mare familie, formată din pacienți, cadrele medicale și personalul de întreținere, susținută sufletește de alți zeci și sute de semeni, care, în familiile lor, înălțau rugăciuni pentru cei aflați pe patul de suferință.
Medicul vindecă corpul și mângâie sufletul
Prima întâlnire cu specialiștii desemnați să ne asigure tratamentul adecvat mi-a relevat din nou locul important pe care îl ocupă în eșafodajul social medicul. De la prima întâlnire cu acesta ca pacient trecuseră peste 60 de ani, la vârsta aceea reținând doar părul alb al medicului și vorba sa caldă, așezată, negrăbită, și efectul tămăduitor al leacului său. Aici, în spitalul din Tg-Jiu, ca pacient bolnav de Covid mai întâi am cunoscut-o pe doamna doctor Țîr, care ne-a și făcut internarea. Ne-a primit binevoitor, ne-a spus că frica nu ajută la nimic și că am venit la timp. Era primul semn că specialiștilor de aici le pasă de noi, că, oricât ar fi de epuizați fizic și psihic, pentru ei nu există relaxare. Afișa o mare încredere în ceea ce făcea, nu se infatua, nu-și aroga merite în plus, recunoscând cu franchețe: ,,Facem și noi tot ce trebuie, cât știm acum despre boală și cu ce medicamente avem la dispoziție, pentru ca pacienții noștri să nu se simtă abandonați, cultivându-le încrederea, alimentându-le speranța vindecării, spunându-le povești cu final fericit de pe frontul luptei cu boala. Desigur, mai și greșim, dar nu o facem intenționat, uneori și obosim, dar mergem înainte, fiind solidari cu cei care au nevoie de noi”. Pentru mine și pentru mulți alți bolnavi de Covid din acea unitate spitalicească, dr. Țîr a fost unul dintre marii binefăcători. Și pe această cale îndrept spre domnia sa cordiale mulțumiri! Apoi a venit întâlnirea cu medicul care răspundea de saloanele noastre. A fost o adevărată trezire spirituală căci în fața ochilor aveam o domnișoară doctor, internistă ca specialitate, plină de viață, minionă ca fizic, dar în trupul căreia exista un suflet cât tot oceanul planetar. Și ce prenume predestinat îi aleseseră părinții ei, Frăguța! Cu adevărat, cât am stat în spital ea ne-a frăgezit speranța, ne-a mângâiat sufletul, iar voioșia ce se citea în manifestările sale, când câștigam mici bătălii de etapă cu virusul nărăvaș, ne-a fost un balsam de pus pe rană. Făcându-și cu mult profesionalism vizita zilnică, domnișoara doctor Frăguța Predescu, acorda fiecărui pacient timpul necesar, neobservând nicio stereotipie în ceea ce făcea, singurul imbold fiind dorința de a ne auzi că suntem mai bine. Medicul Frăguța Predescu, ca și colegele dânsei, dr. Țîr și dr. Crenguța Predescu, are conștiința menirii în acest spital, iar atitudinal a câștigat bătălia cu frica, cu sine, și a putut lua decizia potrivită când a fost confruntată cu întrebarea ,,Quo Vadis?”. Am observat că, pe lângă haina sacrificiului, în care se îmbrăcaseră lucrând într-un spital ce tratează bolnavii de Covid, medicii din acest spital livrează atât actul vindecător necesar, cât și multă căldură sufletească, risipind temerile pacienților, dându-le speranța că în curând se vor îmbarca pe corabia lui Deucalion și vor porni spre Parnas. Fără lumina din ochii lor și fără strădania constantă, responsabilă și conștientă, nu am fi putut sesiza ramurile de verdeață care veneau dinspre țărmul făgăduinței și nu ne-am fi îmbarcat pe corabia care ne ducea acasă. Nu voi uita o altă latură a profesionalismului acestor medici. Pe fiecare ne întrebau despre situația medicală anterioară, despre colegii lor medici care ne tratau și, esențial, luau legătura cu aceștia, așa cum s-a întâmplat și-n cazul nostru, contactând medicul diabetolog Stănciulescu în scopul ,,liniștirii” glicemiei care nu făcea casă bună cu medicamentația anti-COVID. Și acum, când scriu aceste gânduri, doamna doctor Stănciulescu, și ca dânsa mulți alții, este tot lângă pacienții domniei sale care au nevoie de consultanță post-COVID. Acești binefăcători ne-au făcut să visăm mereu la clipa când vom urca pe corabie și vom porni spre Parnas. Fiecare dintre noi vedeam un asemenea loc predestinat fericirii noastre. Și, după cum Bunul Dumnezeu lucrase din plin, într-o zi a venit și vestea, tot medicii ne-au dat-o, că valurile potopului s-au micșorat, că e timpul să ne îmbarcăm, fiecare dintre noi văzând sau intuind în depărtare țărmul. Dar ca să ajungem aici s-au unit mâinile, ochii, inimile medicilor, asistentelor, infirmierelor, personalului de serviciu, rugăciunile prietenilor (Doamne, cât de mulți au fost cei care au înălțat rugăciuni, m-au încurajat, au așteptat vestea întoarcerii acasă!). Fiecare dintre bolnavii de Covid a avut alte inimi surori care au sincronizat cu ei. Unii dintre ei ne-au dat mesaje, alții ne-au sunat și ne-au încurajat, alții s-au oferit să ne ajute, nici ei, nici noi neștiind sigur de ce am avea nevoie, alții ne-au adus leacuri pentru frăgezimea spiritului. Nu pot uita cât au însemnat pentru mine cărțile trimise de rafinatul om de cultură gorjean Ion Popescu-Brădiceni. Lectura lor m-a făcut să nu mă mai simt atemporal, citindu-le îl descopeream în mine atât pe Narziss, cât și pe Goldmund, două din personajele unei îndrăgite cărți scrise de Hermann Hesse. La fel de ziditoare a fost lectura unei cărți scrise de M. Liviu Goga, aceasta sincronizând cu ceea ce observam eu în acest spital: ,,Cu cât vor fi mai multe realități modificate în bine, cu atât mai multe realități minoritare nesănătoase vor trebui să tacă”. Domnia sa, alți binevoitori și prieteni, alcătuiesc omul colectiv căruia îi sunt îndatorat și pentru care nu voi obosi a-l omagia. Nu m-am simțit nicio clipă singur, foștii mei elevi (de la cei din primii ani de învățământ, de acum 45 de ani, până la cei din ultima generație), colegi de profesie, neamuri, prieteni, vecini mi-au fost zi de zi alături, interesându-se de evoluția stării mele de sănătate. Nu voi uita niciodată această uriașă susținere. Mulțumesc, semeni dragi! La fel am observat că s-a întâmplat și cu ceilalți pacienți, susținerea celor din afara zidurilor spitalului fiind constantă
Au fost și momente dramatice, când, în urma unor povești cu final mai puțin fericit, gândul m-a purtat către cei care în dimineața următoare nu vor deschide a zilei cale nouă. Atunci am simțit lacrima care se rostogolea în adâncul ființei mele, care, apoi, se înnoda de alta și de alta, profilându-se un colan de tristețe chiar la primul gângurit al dimineții.
Și, după multă lucrare făcută de Dumnezeu și de binefăcătorii noștri, a venit și clipa în care am aflat că vâltoarea ,,potopului” a scăzut, că adie un zefir primăvăratic, că ne putem îmbarca pe corabie spre a ne întoarce Acasă.
Când am pășit pe puntea corabiei am văzut un lanț viu alcătuit din oameni fără chip la vedere, ascunși în spatele unor paravane, alb, verde și albastru, simțind totuși fiorul care trecea de la unul la altul până să ajungă la noi. Valurile care ne aduseseră se sfârșiseră, sub adierea unui alt vânt, cu iz de primăvară, deși era toamnă târzie, obositoare. Ca și Deucalion, pe corabia căruia mă îmbarcasem, mi-am aruncat în valurile tulburi pietrele rătăcite în buzunare, sperând într-un nou timp al renașterii! Întorcându-mă în Parnas, sper ca muzele să-mi dea încă licoare din cupa lor spre a putea azi, mâine și în viitor să înalț imn de mulțumire Lui Dumnezeu, omului colectiv încă înfricoșat de această pandemie și mâinilor, minții și inimilor acestui Mare Suflet care a fost personalul de la Spitalul de Urgență din Tg-Jiu, fosta secție de dermatologie, unde am fost bolnav de Covid în țara mea frumoasă și dragă numită România.
Dumitru Cauc
