Pe 19 februarie 2023, se împlinesc 147 de ani de la nașterea marelui nostru sculptor Constantin Brâncuși. Fidelă profesiei mele, nu pot aduce un omagiu marelui artist decât prin intermediul cuvântului, deoarece cuvântul îmi este încrustat în suflet și în gând, ca oricărui dascăl de limba și literatura română. Am ales să scriu despre arta brâncușiană ca simbol al credinței, căci una dintre temele predilecte creației lui Constantin Brâncuși este raportul dintre om și Dumnezeu. În sculptura lui, sunt evidente simboluri sacre, iar întreaga operă, în esența ei, poate fi interpretată ca o liturghie a spiritului. Văzută ca „starea lipsită de ezitare a sufletului, care nu se zdruncină la nicio împotrivire”(Filocalia), credința a fost dintotdeauna prezentă în viața sculptorului, deși acesta, încă din copilărie, a fost animat de dorința de a cunoaște. Arta lui Brâncuși a devenit un dialog între credință și cunoaștere, așa cum reiese dintr-o profundă cugetare a sa: „Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu- Creatorul.” Sorgintea acestei legături cu Dumnezeu trebuie căutată în copilăria artistului, atunci când clopotele bisericii îi șopteau o muzică a îngerilor. Mai târziu, a activat ca membru al corului bisericii Mavrogheni din București, unde s-a manifestat ca un virtuoz al muzicii bisericești. Cântăreț de strană și paracliser al unei biserici din Paris, Brâncuși a creat în armonie cu credința sa, considerându-și opera un produs al comuniunii cu divinitatea. Confesiunea pe care o face la sfârșitul vieții dezvăluie la el frumosul credinței: „Acum sunt foarte aproape de Bunul Dumnezeu. Trebuie doar să-mi întind brațul ca să-L ating.”
Mărturie a credinței sale sunt lucrările artistice, Fiul risipitor, Începutul lumii, Adam și Eva, Rugăciune, Cumințenia pământului și Pasărea în spațiu care reprezintă, totodată, și expresii ale maturității sale artistice și spirituale.
Sculptura Fiul risipitor întruchipează un individ îngenuncheat, care poartă sisific o povară pe umeri. Pământul este singurul lui punct de sprijin. Imaginea aceasta face trimitere clară la Pilda fiului risipitor din Sfânta Scriptură, iar povara poate simboliza orgoliul care l-a determinat să plece în lume, precum și uitarea de sine, nepăsarea în care trăia, căzând în somnul păcatului. Emblemă a credinței este și sculptura Începutul lumii, lucrare în marmură, care redă imaginea cosmosului. Adam și Eva amintește de cuplul primordial. Adam este redat, la fel ca în Biblie, ca susținător al Evei. Este imaginea unui bărbat puternic pe care se sprijină soția lui, frumoasa Eva. Această nevoie de sprijin este, de fapt, o conștientizare a limitei. Eva este ceea ce Julius Evola numea „o ființă ce se sprijină”, „o ființă ce-și trage din altceva propria confirmare.” Monument funerar, efectuat la comandă de către Brâncuși, lucrarea Rugăciune reprezintă o femeie îngenuncheată, fără un braț, deoarece stângul este amputat. Sculptura este o metaforă a suferinței și, în același timp, un solilocviu al singurătății acerbe. Creația simbolizează durerea și presentimentul morții. Modalitatea de exprimare a femeii este rugăciunea, prin care se detașează de teluric.
Inspirată de un portret al Maicii Domnului, făcut de Paul Gauguin, Cumințenia pământului reprezintă tot o femeie în genunchi, având corpul aplecat spre pământ. Ea nu are mâna dreaptă. Este o proiecție în oglindă a femeii din Rugăciune și exprimă același dramatism.
O altă lucrare, Pasărea în spațiu, trimite la imaginea îngerului, ca mesager al divinului. Victor Kernbach lămurește că îngerii, în special, heruvimii sunt „făpturi zoomorfe înaripate, duhuri simbolice, imateriale care, înarmate cu săbii de flacără, păzesc Paradisul terestru, Edenul.” O astfel de ființă înaripată este și Pasărea lui Brâncuși, devenită simbol al luminii și al perfecțiunii. Ea poate fi redusă la imaginea Aripei, aceasta indicând facultatea de a cunoaște. Pasărea lui Brâncuși este o entitate spiritualizată, ea simbolizează zborul și libertatea spiritului. Este la fel ca în mitologia românească o pasăre simbolică și alegorică, cu rol de axis mundi, asemenea îngerului.
Aceste creații conțin conotații religioase exprimate într-un limbaj expresionist și abstracționist, care le dă viață. În acest sens, Paul Fierens afirma: „El reușește, nu prin abstracție, ci prin spiritualizarea materiei, să creeze propria sa geometrie. La structurile pe care le realizează se adaugă elanul spiritului, imprimând viață într-o formă oarecare organică: totul palpită, pare că se desfac aripi și că se aude bătând o inimă.” În esență, opera lui Brâncuși este izvor de viață, o fortăreață a credinței, o rugăciune, prin care artistul se absoarbe în contemplarea transcendentalului.
Prof. Diana Găvan, C. N. Tudor Vladimirescu
