Cinstim memoria celei care a fost Arethia Tătărescu, Marea Doamnă a Gorjului interbelic, cea care reuşind să spargă canoanele educative din epocă ce plasau femeia in umbra bărbaţilor, s-a implicat in viata publică, cu un cuvânt greu de spus în lumea artelor şi a vieţii sociale în general.
Arethia Tătărescu, născută Piteşteanu, a văzut lumina zilei la 16 septembrie 1889 într-o familie de boieri din Argeş . Rămâne orfană la vârsta de 8 ani, şi pleacă , împreună cu bunica şi cu cei doi fraţi, în Belgia. Deşi absolventă a Conservatorului Regal din Bruxelles, pasiunea tinerei domnişoare a fost pictura şi tot ce ţinea de artă. Revenită în ţară, în 1916, din pricina războiului, bunica şi cei trei nepoţi şi-au găsit adăpostul, un timp, pe Valea Tismanei, la o pensiune. Aici Arethia îl cunoaşte pe tânărul sublocotenent Gheorghe Tătărescu, al cărui regiment era cantonat în zonă. „Şi a fost să fie ca să-i unească soarta pe aceşti doi oameni în preajma războiului, într-o mănăstire din Gorj”, povestea Sanda Tătărescu Negropontes, fiica ilustrei familii Tătărescu. În acelaşi an, 1916, are loc şi căsătoria tinerilor, la Craiova. Şi au avut o căsătorie împlinită, din care au rezultat doi copii, Sanda si Tudor, deopotrivă bine educaţi şi cu ştiinţă de carte, urmând modelul de viaţă şi de mare omenie al părinţilor lor.
Gheorghe Tătărescu şi-a urmat cariera politică, însă Arethia şi-a canalizat dragostea ei de frumos pentru tot ceea ce însemna artă. Gheorghe Tătărescu a cumpărat moşia şi conacul Poienariu de la familia Carabatescu şi astfel s-au instalat la Poiana şi Arethia Tătărescu s-a îndrăgostit de Oltenia, de Gorj, de frumuseţile locului, de arta populară locală, de cusăturile şi de covoarele olteneşti.
Viaţa familiei Tătărescu se desfăşoară între Poiana şi Bucureşti, întreţinând, desigur, relaţii cu familii din înalta societate. Arethia Tătărescu a avut de ales între o viaţă mondenă de soţie de prim-ministru şi o viaţă de dăruire pentru ceea ce credea că trebuie să facă pentru semenii săi.
Personalitate puternică, iese din umbra ilustrului său soţ şi se afirmă pe scena publică, înfiinţând, imediat după Primul Razboi Mondial, în 1921, o organizație cu iz feminist, dar cu solide proiecte sociale, culturale si artistice, cunoscuta sub titulatura Liga Naţională a Femeilor Române din Gorj.
Suflet nobil, această doamnă a Gorjului conştientizează la timp că una din principalele consecinţe dramatice ale războiului este dezorientarea tineretului, împins brutal în vâltoarea vieţii, prin dispariţia taţilor, fraţilor mai vârstnici şi a rudelor care le oferiseră protecţia necesară unei evoluţii cât de cât logice. Înzestrată cu un pregnant sentiment al solidarităţii umane ce izvorăşte din iubirea aproapelui şi din credinţa în necesitatea împlinirii unor fapte bune, calităţi întregite armonios şi fericit de un dezvoltat simţ artistic, Arethia Tătărescu, creează la Târgu-Jiu ateliere pentru confecţionarea covoarelor în care să canalizeze energiile, atâtea căte le mai rămăseseră, supravieţuitorilor de vârstă tânără, mai uşor de educat, sub aspectul însuşirii frumosului artistic.
Datorită muncii sale stăruitoare LNFRG a strâns, a conservat şi a perpetuat datinile şi tradiţiile noastre populare, cultura şi civilizaţia spiritual-materială moştenită, ca un preţios tezaur milenar, cercetându-se fiecare colţişor al Gorjului şi scoţându-se la lumină aceste comori. Simţul estetic superior al Marii Doamne, gusturile rafinate şi dragostea pentru artă în general, îi permit să contribuie direct şi benefic la modernizarea covorului oltenesc. Înfiinţează centre săteşti de lucru, şcoli de gospodărie la Târgu-Jiu şi la Rovinari, cu ateliere bine înzestrate, cu săli mari şi cu tot felul de războaie şi unelte, asigurând sute de locuri de muncă pentru fetele din oraş şi împrejurimile oraşului. Covorul oltenesc va cuceri publicul diverselor expoziţii din țară şi străinătate, Paris – 1937, New York – 1939, Milano – 1939, unde covorul oltenesc este chiar premiat.” Când a plecat la Paris, ca soţie de ambasador, mama – povestea Sanda Tătărescu Negropontes – a cheltuit din averea ei pentru ca ambasada să se ridice la înălţimea la care trebuia să fie”.
Menţionăm că, atât în timpul ministeriadelor, cât şi înainte de 1934 ori după 1939 până în toamna lui 1947, Arethia Tătărescu s-a aflat mai tot timpul în Gorj, unde s-a pus în slujba cultivării tradiţiilor populare şi dezvoltării industriei casnice. Datorită dragostei pentru artă şi istorie, A.Tătărescu trece la cercetarea cu specialişti, a unor vechi situri arheologice, la amenajarea unor case memoriale şi la realizarea unor monumente care stau mărturie intuiţiei sale profunde şi complexe. De exemplu, în 1926, înfiinţează Muzeul „Al. Ştefulescu”, în clădirea de pe malul Jiului, construită de ligă în stilul celebrelor cule gorjeneşti, apoi iniţiativa de îngrădire a castrului roman de la Bumbeşti-Jiu şi reînceperea săpăturilor arheologice, chemarea lui C.S. Nicolaescu-Plopşor pentru a relua cercetările la Peştera Muierilor de la Baia de Fier şi Peştera de la Polovragi, de la Runcu şi Sohodol, de la Vaideeni şi din alte zone ale Gorjului. Ideea conservării şi îngrijirii unor monumente s-a materializat prin renovarea casei părinteşti a lui Tudor Vladimirescu, organizarea unui muzeu şi a unei biblioteci, iar pentru cinstirea eroinei de la Jiu s-a renovat casa părintească din Vădeni şi s-a ridicat un monument-sarcofag, unde i-au fost reînhumate osemintele, lucrare executată de Miliţa Petraşcu, în 1935. Şi iată o tripletă a geniului feminin românesc: A.Tătărescu eternizează amintirea femeii-erou Ecaterina Teodoroiu prin intermediul femeii-artiste Miliţa Petraşcu, ca un elogiu al eroismului şi al virtuţii unui neam întreg.
Astăzi, cu atât mai mult, este absolut necesar să reliefăm şi să-i apreciem familiei Tătărescu patriotismul arătat în fiecare idee şi faptă a ei, în virtutea celor 100 de ani trecuţi de la desăvârşirea procesului de realizare a Marii Uniri.
Maternitatea şi simţul datoriei, moralitatea înaltă şi sentimentul unei demnităţi a răspunderii personale în faţa istoriei i-au orientat preocupările în direcţia alinării suferinţei fizice şi a traumelor psihice din timpul războiului, în perioada 1940-1947, preşedinta Ligii Femeilor Gorjene cumulând şi funcţia de preşedintă a Societăţii Naţionale „Crucea Roşie” – filiala Gorj, dedicându-se unor ample şi susţinute acţiuni de binefacere, care se conjugă cu cele organizate, o vreme, tot ca preşedintă, şi la Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, postura oficială care-i permitea revărsarea preaplinului din sufletul său nobil şi eroic, asupra răniţilor din timpul războiului, care-şi duceau zilele într-un infern al chinului permanent întreţinut de lipsa medicamentelor, a unui spaţiu adecvat şi a personalului necesar refacerii fizice şi psihice a acestora.
Credinţa în Dumnezeu şi educaţia religioasă au determinat-o să contribuie la realizarea unor lucrări cu caracter sacerdotal. Familia Gheorghe şi Arethia Tătărescu avea un adevărat cult pentru ajutorarea bisericilor şi mănăstirilor, chiar pentru ridicarea unora noi, mărturie stând mănăstirile Tismana, Lainici, Crasna, bisericile de la Roşia şi Poiana, culminând cu lucrările la desăvârşirea noului locaş al bisericii „Sf.Apostoli Petru şi Pavel” din Târgu-Jiu, aceasta din urmă, amplasată programatic pe axa Brâncuşi.
Spiritul aristocratic al acestei ilustre familii a Tătăreştilor s-a manifestat, în modul cel mai direct, în acţiunile iniţiate în diferite zone ale Gorjului privind legalizarea şi căsătoria religioasă a sute şi sute de cupluri ţărăneşti din comuna Poiana-Rovinari şi împrejurimi, pe unii înzestrându-i cu pământ şi construindu-le locuinţe. Apropierea războiului a intensificat această acţiune, pe considerentul de a da copiilor, ce rezultau din astfel de căsătorii, o identitate şi de a proteja pe eventualele văduve de război. În anul 1939, îşi amintea Sanda Tătărescu, la Poiana, într-un loc anume amenajat au fost căsătorite peste 1500 cupluri de diferite vârste, multe femei având părul cărunt, dar îşi puseseră flori de lămâiţă şi voal pe cap.
Dar, realizarea cea mai importantă a Arethiei Tătărescu rămâne însă, aducerea lui Brâncuşi pe meleagurile natale şi sprijinirea sculptorului pentru a ridica la Târgu-Jiu un monument închinat eroilor căzuţi în războiul de întregire a Patriei. Propunerea de a ridica un monument i-a făcut-o iniţial Miliţei Petraşcu, însă sculptoriţa îi comunică Arethiei Tătărescu că cel mai în măsură pentru a realiza sculptura ar fi Brâncuşi şi-i scrie acestuia. Brâncuşi îi răspunde Miliţei Petraşcu că acceptă propunerea şi de aici încolo rolul Arethiei Tătărescu a fost covârşitor, iar în 1937 puteau fi admirate la Târgu-Jiu cele trei capodopere: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana fără sfârşit. Implicarea prim-ministrului Gheorghe Tătărescu, ca preşedinte de onoare al Comitetului de iniţiativă, din 19 septembrie 1935, pentru ridicarea monumentului eroilor gorjeni, desigur, constituia, o garanţie oficială, dar presupunea, în acelaşi timp şi sprijin financiar. Marele Brâncuşi nu ar fi făcut poate atât de mult pentru gorjeni, dacă nu ar fi fost contemporan şi apropiat al cuplului Gheorghe si Arethia Tătărescu, în casa cărora, de la Poiana, a fost găzduit şi a conceput ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu. În octombrie 1937, A.Tătărescu donează oraşului Târgu-Jiu, din partea ligii, operele realizate de Constantin Brâncuşi, municipalitatea mulţumindu-i pentru ajutorul acordat şi pentru toate acţiunile săvârşite cu un rar patriotism şi cu devotament exemplar.
În toate acţiunile întreprinse de Guvernul Tătărescu în vederea reabilitării şi modernizării sistemului de învăţământ gorjean din epocă, se simte, din umbră, şi activismul altruist al Arethiei Tătărescu, menit să ofere generaţiei de mâine a ţării noi orizonturi de cunoaştere.
Bună cunoscătoare a istoriei şi tradiţiilor culturale locale din toate zonele Gorjului, Arethia Tătărescu era, desigur, o bună sfătuitoare a soţului său, nu numai în ajutorarea şi ctitorirea de noi lăcaşuri sfinte, ci şi în ampla operă de ridicare a unor şcoli, de extindere şi modernizare, fiind prezentă şi alături de prim-ministrul Tătărescu, la inaugurarea câtorva lăcaşuri de învăţământ din Gorj. Deşi era soţie de prim-ministru, Arethia Tătărescu nu a făcut o zi politică, toate acţiunile ei desfăşurându-se pe plan civic şi economic, pe un fond spiritual şi cultural mereu aprofundate şi în numele unor idealuri care trebuie periodic regenerate. De altfel, a fost singurul membru din familie care nu a fost închis de către regimul comunist şi supus vicisitudinilor îngrozitoare ale epocii.
Meritele de excepţie şi prodigioasa activitate desfăşurată de Arethia Tătărescu i-au fost recunoscute de conjudeţenii săi, astfel încât, în anul 1936, a fost distinsă cu cetăţenia de onoare a oraşului Târgu-Jiu. Citez din ce a consemnat presa la acea vreme:
“Într-o zi simbolică – ziua de 13 septembrie a anului curent, un buchet de recunoştinţă a fost să mărturisească, prin farmecul petalelor imaculate, smulse din grădina sincerităţii, sentimente de profundă gratitudine pentru munca, dezinteresat depusă, în altarul durerilor noastre de mult stimata Doamna Arethie Gh.Tătărescu. Zi simbolică, fiindcă, la privirile noastre de nespusă admiraţie, sub faldurile emoţiei, o inimă de adevărată româncă a zvâcnit puternic, pentru a răzbate şi pătrunde adânc în inima plaiurilor peste care, ieri, azi, ca şi mâine, a presărat şi va presăra grăunte cu grăunte, opere de inimă şi opere de spirit. Zi simbolică, Gorjul nostru – adeseori încercat de roata celui mai crud destin –sărbatorind pe doamna Tătărescu, a sărbatorit o aleasă virtute, cultul jertfelor de ieri, cultul obiceiurilor şi al tradiţiilor… inima fiecărui gorjean a trimis câte o floare, înfrăţindu-se sublim – în momentul când ilustra doamnă primea diploma de cetăţean de onoare a Târgu-Jiului – într-un superb buchet al recunoştinţei …Să trăiţi întru mulţi ani!”
Arethia Tătărescu a fost şi rămâne un model memorabil pentru societatea civilă, s-a pus în slujba emancipării femeii şi a demonstrat că nu e suficient să fii bogat ca să fii generos şi că nu oricine poate oferi din ce are semenilor săi dacă nu are nobleţe, altruism şi bun simţ, racordate la o serie de valori naţionale deja stabile. S-a stins din viaţă la 8 mai 1968, neîmpăcată cu gândul că familia sa, iubitoare şi cu atâtea binefaceri aduse oamenilor, a avut parte de un destin atât de nefericit. “A fost o femeie extraordinară ca mamă, extraordinară ca soţie şi chiar extraordinară pentru ţară “– spunea fiica sa, Sanda Tătărescu Negropontes.
Mă bucur că şi astăzi îi sunt recunoscute eforturile, şi pentru toată activitatea, iniţiativele şi tenacitatea de care a dat dovadă în urmărirea ţelului său, în anul 2012, Arethia Tătărescu a primit o stea pe aleea celebrităţilor din oraşul Târgu-Jiu pentru ca toţi care vor trece pe acolo să-şi amintească de meritele sale de excepţie concretizate în edificarea modernă a urbei noastre, similară cu dezvoltarea şi înflorirea fără precedent a economiei societăţii şi artelor gorjene din perioada interbelică. În spiritul tradiţiei părinteşti, al dragostei pentru meleagurile Gorjului, un merit deosebit a revenit doamnei Sanda Tătărescu Negropontes, fiica ilustrului cuplu Tătărescu, care a ţinut să cultive această moştenire sacră a familiei sale, şi iată, peste ani, a reînnodat firul, o vreme întrerupt, dintre familia Tătărescu şi Gorj şi a donat complexul Tătărescu Muzeului judeţean Gorj, care va rămâne ca o mărturie a împletirii dintre destinele acestei familii şi ale Gorjului în istoria contemporană.
Astăzi, la împlinirea a 50 de ani de la dispariția Arethiei Tătărescu, aducem un pios şi respectuos omagiu şi recunostinţa noastră întreagă. O merită pe deplin!
Dumnezeu să o odihnească în pace în lumea celor frumoşi, drepţi şi buni!
Prof. Gabriela Popescu, președinta Ligii Femeilor Gorjene “Aretia Tătărescu”
