Anticonformism şi naraţiune figurativă

335

În repetate rânduri m-am pronunţat despre pictura lui Florin Hutium ori despre a lui Armand Landh. Reamintesc – de ce nu? – cu mândrie că lui Vasile Fuiorea şi mie ne-au fost studenţi eminenţi, dar, mai ales, învăţăcei însetaţi de nou. Mărturisesc, iată, deloc tardiv, că m-au pus zdravăn la treabă, căci de dragul lor şi a încă doar câtorva, m-am prezentat în faţă-le cu seminariile şi cursurile făcute de acasă.
Pe Florin Hutium l-am publicat, zilele trecute, cu un complex autoreferenţial/ autopoiezic, în „Miracol de Brădiceni” intitulat, inteligent-sugestiv „Memoria umană: depozit al timpului trecut”. Articolul se subdivide în trei subcapitole şi ele ironicofantastic „botezate” vădind totodată un bagaj teoretic exemplar: „Exerciţiul proiectării maşinilor pentru recuperarea timpului trecut” (intertextul la proustianism e la vedere, nu?), „Recompunerea amintirilor într-un sistem imaginar al întâmplării primordiale” (unde relaţia fluxul memoriei-întoarcerea la arhetipuri e transparentă cu program); „Mobilier erotic – un experiment materializat în termeni simbolici vizuali” (ciclu unde graficul şi vizualul cunosc un transformism de frontieră, la intersecţia suprafeţelor şi corpurilor geometrice).
Geometria ca suport al creaţiei, redarea grafică a tridimensionalităţii, rediscutarea raportului dintre cultură şi civilizaţie, toate îi permit artistului să se exprime cu siguranţă de sine, cu aplomb estetic, până la a-şi configura o artă poetică semidizidentă: anticonformismul.
Răsfoind nişte dicţionare domeniale ale mişcării artistice dau peste anti-doctrine mai vechi: abumanism, anarhism, antiartă. Dar când ajung la Bad Painting, în dreptul acestuia se arată că reprezintă transavangarda internaţională (în speţă americană), care se inspiră din scenele urbane şi din semnele sale (graffiti), din pictura decorativă a anilor 1950. Anacroniştii ar fi pus la loc copia şi citatul, ironia şi emfaza. OuPeinPo s-ar fi autorecomandat ca bazându-se pe matematică şi dând drept exemple „Ipoteza mesajului ascuns” (Bastit, 1989), Lipopictul Marii Arce (DeWasne, 1989), Lamellisecţiune-permutativă (Vanarski, 1990). Pop art-ul a experimentat culoarea acrilică, colajul pe pânză şi serigrafia. Reprezentarea se revendică din publicitate, din artă populară. Pictorii au folosit cadrajul frontal şi vederile în perspectivă. Pânzele ne apar lizibile. Personajele şi obiectele sunt împodobite cu culorile vii, aferente unui folclorism reciclat şi adesea disonante din publicitate, şi demonstrează o nouă abordare a (trans)realităţii.
Florin Hutium recurge la mitul morilor de vânt donchijotiste; informalismul său vizează unele tendinţe extreme ale picturii non-figurative; rapelul la memorie coincide cu exploatarea Fluxului conştiinţei autoreflexive. Rememorarea oarecum Desperado este pentru el o experienţă definitorie, eroică, fie el tonu-i grav ori glumeţ. Dacă realul îl devorează gândirea e ultima fortăreaţă căci grefată pe fondul ei pictura e un mijloc de interogare, autocunoaştere şi reflecţie asupra universului interior alienat ori salutar, capabil de rediscutarea analitică a marilor teme şi a mitologiei personale dar şi transpersonale (adică de autoapărare în faţa agresivităţii celor proşti ori decăzuţi politico-social, corupţi etc.) Oricum şi Florin Hutium, în tablourile sale largi, şi Armand Landh, în figurile sale narative, ne asigură necesarul confort al lecturii, deşi limbajele, solicitante, ambigui, recurg la organizarea intrigii, la ordonarea detaliilor, la scriituri sensibile, îndrăgostite de ieşirea din normă, de aberantul incitant. Atenţie însă: limpezimea de suprafaţă e dublată de discursul indirect. Cele mai concrete incidente se leagă în final într-o poveste interioară, ni se dezvăluie rotiţele gândului incipient. Oricum, figurarea narativă practicată de cei doi artişti critică societatea de consum; tabloul nu mai este un obiect al contemplării ci o unealtă de comunicare ezoterică-exoterică.
În „Sfidarea retoricii. Jurnalul german”, Eugen Simion e de părere că esenţială într-o pictură actuală e barthesianul dublet studium et punctum. Mai e imaginaţia vie şi amplă sensibilă şi îndrăzneaţă, dar la fel o altă gramatică a liniei şi a culorii. La Puiu Hutium este o implozie a structurilor, la Armand Landh o explozie a lor eliberată de orice constrângeri… academizante, simulând pictura naivă.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here