Adevărurile din afara Cetăţii
– Eu, în cele utopice ori transcendente…
– Lumea imperfectă de după copilărie evoluează – ce blestem – spre Infern. Este o istorie defectuoasă. A mea lasă în urmă o biografie sau un destin? Sau biografia se transformă-n destin? Nu există un singur adevăr, ci mai multe adevăruri? Eu voi fi putând să sfârşesc arzând pe un rug al nenăscutei mele biografii?
– Ştiţi ce mai credea Lucian Blaga? Că adevărurile mari cresc numai dintr-un pământ din care cresc şi rătăciri mari. Cine n-are îndrăzneală să „greşească” nu va descoperi niciodată adevăruri mari.
– B. Brecht considera că, în efortul de combatere a minciunii şi ignoranţei, este necesar curajul de a spune adevărul, inteligenţa de a-1 recunoaşte, arta de a-l face utilizabil ca pe o armă, judecata îndestulătoare pentru a-i alege pe cei în mâinile cărora adevărul devine eficace.
– Aveţi o memorie… monstruoasă.
– Unde se pierde interesul, se pierde şi memoria. Toată lumea se plânge de memoria sa şi nimeni nu se plânge de judecata sa. Eu am o obsesie.
– Ce obsesie?
– Diversiunile şi calomniile mitologice. După ce încurci lucrurile, începi să calomniezi pe alţii ca să scapi basma curată.
– De unde veneau adevărurile?
– Evident, mai întotdeauna din afara cetăţii. Barbarii de ieri veneau din afara Cetăţii. Cei de azi – ce oroare! – trăiesc înlăuntrul cetăţii. Barbarul mergea călare, era îmbrăcat în piei de animale. Neobarbarul poate să meargă şi cu mercedesul şi să se îmbrace în costum armani. Barbarii erau inculţi, fii ai Naturii măcar. Neobarbarii de azi pot avea şi diplome universitare, aspiră să conducă ţara – ce neobrăzare! – comportându-se gregar, dictatorial, prin forţa banilor, care le-a luat minţile. Barbarii şi neobarbarii nu iubesc cultura. O lasă să agonizeze.
Certitudinile – nişte haine mâncate de molii
– Aţi mai scris, totuşi, încă o carte…
– Nu există, într-adevăr, decât o singură fericire pe lumea aceasta: aceea de a aduna cu drag cărţi în timpul zilei şi de a le citi în timpul nopţii. Am scris-o, pentru mine, dintr-o nevoie de-a mă mărturisi, de-a privi de cât mai aproape departele dinlăuntrul meu.
– Sinceritate absolută nu există…
– Există ceva în noi care ne face mai buni. Pot să recunosc orice mă face vinovat, dar nu ceva ce mă face caraghios, ridicol. Este o carte despre destin. Am dorit să înving limitele omului în materie de sinceritate, ca Rousseau, Goethe, Proust, Pavese. Vorbesc în ea cu o inumană cruzime despre mine însumi, despre defecte şi păcate interioare, care mi-au creat, în fond, destinul. N-am nici o certitudine nefisurată, certitudinile mele seamănă cu nişte haine mâncate de molii. Sunt un animal afectiv, cum ar zice Unamuno.
– Credeţi în metempsihoză?
– În reîncarnări? Da. Mă plimbam pe dincolo de Munţii Apenini. Aveam senzaţia stranie, sau dimpotrivă firească, de-a mă mai fi mişcat şi de-a mai fi văzut acel peisaj magnific. Am descoperit că semănam, fenomenal de mult, cu un pictor din secolul XVII, care trăise în Toscana. Deci mai trăisem în acel secol, având acea minunată profesie.
– În ce zodie v-aţi născut?
– În zodia Racului. Totul e acolo, în cazul meu. Fascinaţia trecutului, a memoriei. Eu mă voiam antic. Am evadat mereu, cu orice prilej, din realitatea cenuşie a cotidianului. Citeam, ca adolescent, 26 pagini pe oră. Am multă noapte în urmă şi un viitor probabil foarte subţire. Repet: sunt un specialist în paradise pierdute. Şi, ca Victor Hugo, îmi sorb din cupă melancolia. Melancolia este fericirea de a fi trist.
– Andrei Pleşu consideră melancolia ca pe o sinteză. Ca pe o metodă de-a opri timpul fizic în loc.
Convorbire realizată de Ion POPESCU-BRĂDICENI
