„Amintiri din perioada colectivizării”1

„Chiar din luna ianuarie a anului 1962, şi-n comuna Săcelu, comună vecină şi din apropierea comunei Bobu, s-a pornit «vijelios» acţiunea de colectivizare a agriculturii. Majoritatea salariaţilor au fost antrenaţi în această acţiune, dar în mod deosebit cadrele didactice şi salariaţii Primăriei. Pe nimeni nu mai interesa dacă elevii merg la şcoală, deoarece dascălii erau scoşi de la clasă pentru a merge în sate la „colectarea” de cereri pentru Gospodăria Agricolă Colectivă. S-au construit colective lărgite, corespunzătoare fiecărui sat din comună. Toate aceste colective lărgite erau subordonate şi controlate de activistul P.M.R.-ului, trimis special pentru aşa treabă, atât de importantă! Activistul trimis se numea SABĂU şi fusese primar într-o comună din zona de munte.
Pe atunci eram directorul Gimnaziului Săcelu, din Raionul Gilort, Regiunea Oltenia. Împreună cu Damian Vochiţoiu, directorul Şcolii Primare Hăieşti, şi Gică Tuțu, referent la Sfatul Popular Comunal, am constituit colectivul de lucru pentru satul Hăieşti, dându-ni-se responsabilitatea obligatorie de a-i aduce pe toţi cetăţenii satelor în G.A.C. În fiecare seară se facea analiza activităţii, toate colectivele de lucru fiind adunate la Căminul Cultural din satul Hăieşti, când trebuia să se depună cererile „colectate”! Colectivul condus de mine, ducea cele mai puţine cereri, aceasta explicându- se prin faptul că-n celelalte sate mergeau şi activişti ai P.M.R.-ului, miliţieni, agenţi agricoli sau perceptori. De fapt, se discuta, că aceste echipe, în frunte cu activiştii de panid, mai aplicau şi unele „lămuriri” corporale celor mai puţin convinşi de necesitatea transformării socialiste a agriculturii. În satul SURUPAŢI (botezat şi Blahniţa de Sus), asemenea „lămuriri” corporale erau la ordinea zilei. Bătăile, pentru a-i convinge să intre în colectivă, se foloseau şi-n satele din zonă: Mogoşani, Bobu, Hăieşti etc. Am cunoscut acest lucru de la o rudă apropiată, care a venit în miez de noapte să-i fac cerere de înscriere în G.A.C., deoarece în satul Bobu, mai întâi îi „ciomăgeau” şi apoi le luau cererile de înscriere în colectivă. Eu cu echipa mea nu am prea avut probleme cu cetăţenii. Doar din cauza unui fin de-al meu, de pe urma căruia era să fiu arestat!
Am profitat de faptul că cei 2 membri ai echipei mele s-au îndepărtat şi i-am zis finului meu aşa:
– Fine, dacă nu vrei să te treci la colectivă, ăştia nu au ce-ţi face!
Seara, la analiză, am fost întrebat şi de finul meu, care fusese anterior negustor – avusese şi el o dugheană cu: sare, gaz, lumânări, tămâie şi alte mărunţişuri. Am spus că finul meu nu s-a înscris în colectivă. A doua zi, reprezentantul partidului s-a dus la finul meu, ameninţându-l că a fost negustor şi că a devenit duşmanul poporului. Finul meu a găsit imediat scăparea:
– Lasă, măi tovarăşe activist! Mi-a spus naşul meu că dacă nu mă înscriu în colectivă, n-aveţi ce să-mi faceţi!? Că-n colectivă, te-nscrii, de voie!
– Şi cine-i naşul dumitale?… profesorul Emanoil Cinteză!…
Seara era să fiu arestat, din cauza finului şi spuselor sale, pentru că lucrez împotriva politicii partidului. Atunci, mi-a venit inspiraţia să-l întreb pe delegatul partidului, dacă finul meu era treaz sau era BEAT? Delegatul partidului, la această întrebare a mea, nu a putut preciza. Atunci au sărit oamenii satului în apărarea mea, cum că eu nu am spus aşa ceva.
S-a făcut şi s-a realizat şi G.A.C.-ul şi-n comuna Săcelu, de pe cursul râului Blahniţa şi din apropierea comunei Bobu. Eu am fost ales Preşedintele Comisiei de Cenzori (de revizie). A început munca! Au început bocetele şi plânsetele oamenilor când trebuiau să aducă la sediul G.A.C.-ului boii, plugurile, grapele, cazanele de ţuică, adică inventarul agricol pe care-l deţineau. Dar în ciuda împotrivirilor, s-a mers înainte! Aşa voia Partidul! S-au făcut construcţii de grajduri, stână la munte pentru animale, s-au instalat cazanele pentru a produce ţuică, pe care o beau: activiştii de partid, preşedintele G.A.C.-ului şi miliţienii. A venit şi toamna anului 1962, când a avut loc Adunarea Generală. Pe parcurs, eu şi membrii din Comisia de Cenzori am făcut câteva controale la G.A.C.
S-au găsit lipsă următoarele:
40.000 ţigle, 15 m3 cherestea, 2000 litri vin pe care l-au băut „oficialităţile” partidului, 365 miei pe care i-au mâncat aceste „notabilităţi”. Şi alte, alte fraude şi furturi din avutul obştesc, adică din G.A.C., datorate: activiştilor de partid, securiştilor, miliţienilor şi mai marilor P.M.R. din Raionul Gilort, Regiunea Oltenia.
„Negreşit, politica… e treabă de gospodărie a interesului personal în dauna interesului obştesc”2.
Se fura ca-n codru din G.A.C.! Când a fost vorba ca la Adunarea Generală din toamna lui 1962 să prezentăm aceste „triste” constatări, nu ni s-a permis! În schimb eu, profesorul Emanoil Cinteză, am fost obligat să citesc un raport, aiurit şi fără vreo legătură cu realitatea, făcut de delegatul partidului în zonă. În 1963, şofer pe salvare era un cumnat de-al meu. Mi-a povestit că încă din 1962 a dus cu SALVAREA: puțini cu brânză, butoiaşe cu ţuică şi vin, saci de ceapă şi cartofi, miei şi oi, purceluşi și porci ce proveneau de la G.A.C.-ul Săcelu şi luau drumul spre tovarăşii de la partid de la Tg-Cărbuneşti, Tg-Jiu sau chiar Craiova. Viaţa ulterioară a confirmat că pentru cei mari şi puternici s-a făcut colectivul, iar munca i-a fost sortită ţăranului român. Viaţa ţăranului gorjean s-a degradat de la an la an. Introducerea acordului global a făcut viaţa ţăranului şi mai grea! Ţăranii nu au mai luat să muncească în acord global şi treptat, treptat, terenurile G.A.C.-ului Săcelu s-au transformat în pârloage. Progrese în G.A.C. şi apoi în C.A.P. nu s-au mai înregistrat.
Furtul şi minciuna erau peste tot! În faza finală a colectivizării s-a intrat începând cu anul 1957. În 1962, la cinci ani, activiştii P.M.R.-ului se puteau mândri cu achitarea acestei sarcini de partid. În sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale s-a sărbătorit cu mult fast şi cu mult entuziasm. În mod simbolic, 11.000 de ţărani (care ar fi trebuit – chipurile – să amintească de victimele răscoalei din 1907) au participat la eveniment, aplaudând „realizările” dintre anii 1949 – 1962!
Colectivizarea a fost încheiată în 1962. Ca urmare, 60% din totalul suprafeţei de 15.000.000 ha de teren agricol au revenit gospodăriilor colective, 30% gospodăriilor de stat, 9% rămânând în proprietatea personală. Aceste din urmă terenuri se aflau în zona de deal şi de munte, inaccesibilitatea făcând colectivizarea lor nepractică”3.
„După un efort de 14 ani, Gheorghiu – Dej anunţa triumfal, în 1962, că 3,5 milioane de familii deveniseră din proprietari individuali membri ai cooperativelor, pierzând nu doar pământul, ci şi uneltele şi animalele de lucru”4.
Prof. pensionar Teodor Voicu

1. Cinteză, Emanoil, 90 ani, profesor pensionar, Amintiri din perioada colectivizării (manuscris).
2. Ion Mihalache, Cum să facem azi politică’, 1911, apud Mihalache, 1995, pp. 68 – 73
3. Mihai, Bărbulescu, Dennis, Deletant, Keith, Hitchins, Șerban, Papacostea, Pompiliu, Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1999, pp. 492 – 494.
4. Alina Mingiu – Pippidi, Gérard Altlabe, Secera și buldozerul: Scornișeti și Nucșoara. Mecanisme de aservire a țăranului român, Iași, Polirom, 2002, pp. 53 – 54