Primăvara anului 1972 a sosit cu o oarecare întârziere. Se finalizau, atunci, pregătirile pentru inaugurarea giganticei înfăptuiri, împreună cu Jugoslavia – Hidrocentrala ,,Porțile de Fier”I. Tot atunci era programată și inaugurarea noului oraș Orșova, strămutat de pe vechea vatră inundată de lacul de acumulare al hidrocentralei.
Începutul lucrărilor la această vastă lucrare a avut loc în anul 1964, după cunoscuta desghețare a relațiilor dintre România și Jugoslavia, în prezența celor doi șefi de stat, de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Iosip Broz Tito. Pe malul românesc există o placă, amintind acest eveniment. Atunci s-a stabilit, ca în fiecare an, în prima duminică din septembrie să se facă vizite reciproce de pe un mal pe celălalt al Dunării, între Drobeta Turnu Severin și Kladovo. Era interesant să-i privești pe sârbi, plecând din Drobeta Turnu Severin cu drobi de sare(pentru vite) și cu turtele de cașcaval. Ai noștri cumpărau de la ei cămăși plușate, bluze de corp și în general îmbrăcăminbte și ciocolată, sau gumă de mestecat. Le procurau și ei din occident. În iulie 1965, spre sfârșitul anului II, în iulie, când am plecat din București spre Regiunea Banat, pentru a efectua practica, am observat pe malul Dunării, mari grămezi de pietriș. Începuseră lucrările.
Soarta a decis ca în 1966 să fiu repartizat la raionul Strehaia (localitatea Strehaia fiind întmeiată de către Strahin), iar în urma reformei administrativ teritoriale din 1968 să fiu mutat la Drobeta Turnu Severin – reședința județului Mehedinți – unde am lucrat până la 1 noiembrie 1974. Am multe amintiri de la Strehaia cu oamenii săi de treabă, unde se află și mânăstirea cu altarul său atipic față de punctele cardinale, spunându-se că a fost proiectată noaptea. În vecinătate se află suburbia ,,Comanda” – un asemena toponim avem și noi la Țicleni, despre ambele spuneau bătrânii că în vechime acolo se aflau punctele de comandă ostășești. Cât am stat la Strehaia, aproape 2 ani, ascultam cu multă plăcere elogiile ce le exprimau strehăienii la adresa doctorului Bratiloveanu, pe care l-am cunoscut și eu, un chirug de excepție, om de omenie, care a salvat multe vieți. Oamenii spuneau că merită a i se ridica o statuie. Nu știu dacă au realizat-o, dar ar fi mare păcat să-l de uitării. Dacă au realizat-o, cinste lor!. Dacă nu au făcut-o, rușine să le fie !. Tot în acea vreme, când nici nu apăruse Dacia 1100, puținii automobiliști existenți admirau automobilul cumpărat de către doctorul Danteș de la Nicolae Herlea – artist care se afirmase la superlativ pe scenele lumii. La Breznița Motru, cei de la c.a.p. au vrut să foreze un puț pentru apă, dar un cetățean mai în vârstă le-a adus la cunoștință că la 9 iunie 1944, un avion american de bombardament a fost lovit în aer de către antiaeriana românească și a dat drumul la 16 bombe, dintre care au explodat 7 iar celelalte 9 căzute în zona mlăștinoasă s-au dus la adâncimi mari, neexplodate și că nu au fost atinse nici de prăjinile ce le introduceau curioșii pe găurile rămase. Au fost trimiși pirotehnicienii de la armată cu detectoare(de mică putere) dar nu au reuși să le localizeze, interzicând orice foraj acolo. Cetățeanul povestea că un om rănit de o schijă a murit, în carul ce-l transporta spre spital la Strehaia. O casă din bârne distrusă de una din bombe s-a prăbușit dar femeia care s-a aflat în casă a avut norocul că lemnele prăbușite au protejat-o, scăpând cu viață. O bombă ce a explodat în apropierea altei case, prin suflul creat, a săltat carul din curte în pridvorul case. Avionul de bombardament s-a prăbușit la cca 4 km, pe o coastă din satul Tălăpanu, ale căror rămățițe s-au observat mulți ani mai târziu. Pe cele două maluri ale Dunării, în perioada 1964 – 1972 era un adevărat furnicar, unde zeci de mii de oameni lucrau zi și noapte pentru realizarea barajului, că nu te poți juca ușor chiar cu o mică apă, dar cu Dunărea. Nu poți să nu te gândești cum s-a construit podul lui Apolodor, în urmă cu aproape două milenii, ale cărui rămășițe de pe un mal și celălalt le-am admirat de multe ori, câte mii de oamani or fi lucrat la el, că la hidrocentrală, cu utilaje și tehnică modernă, au lucrat zeci de mii și în perioada 1964 – 1972. Alte mii de oameni au fost angrenați în acțiunea de strămutare a Orșovei, comunelor Eșelnița, Plavișevița și Svinița, de pe malul românesc al Dunării, plus de pe Insula Ada Kalehdeh. Atât insula Ada Kaleh cât și Vârciorova cu partea vestică de la Gura Văii au fost inundate, aflate și acum sub lac.
Calea ferată cât și șoseaua au fost construite din nou la o altitudine superioară lacului de acumulare. În vara anului 1968, am mâncat smochine, culese din smochin, la invitația unor localnici din insula Ada Kaleh, care ne îndemnau să le mâncăm pentru că este pentru ultima dată. Și așa a fost.
A trebuit înălțarea mai multor viaducte, atât pentru șosea, cât și pentru calea ferată dintre Drobeta Turnu Severin și Orșova pe malul românesc al Dunării. Înfăptuirea hidrocentralei a avut un rol important pentru îmbunătățirea condițiilor de navigație pe Dunăre. Reamintesc faptul că, datorită nivelului scăzut al apei, pe o porțiune importantă, în amonte de actuala hidrocentrală, în zona Sip, navele erau tractate de o locomotivă de pe malul sârbesc. Unele barje rămăseseră eșuate în acea zonă, din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, fiind și acum sub apă. Hidrocentrala de la Porțile de Fier s-a realizat și cu numeroase sacrificii umane. Îmi amintesc și drama scafandrului șef, care îmi era și prieten. În perioada când cursul Dunării a fost obturat la maximum. În vederea înălțării barajului, viteza apei era foarte mare. Din nefericire, fiica scafandrului, elevă de liceu, sosise să-și viziteze tatăl, la șantier. Atunci se afla la mal și vasul ce deservea șantierul, iar căpitanul vasului i-a propus scafandrului ca fiica acestuia să facă o plimbare pe Dunăre cu vasul, pe o distanță scurtă unde avea de transportat niște materiale. S-a urcat, dar în acel moment, prin locul de obturare a cursului Dunării a trecut un remorcher cehoslovac ce a provocat valuri foarte mari, vasul românesc intrând într-un balans fatal, scufundându-se cu tot echipajul și fata scafandrului. Au fost scoși la suprafață, cu vasul după șase luni.
Scafandrul a încercat să ajungă la vas, sub apă, dar nu a reușit, vrând să nu mai iasă nici el de sub apă, dar cei de la suprfață l-au scos forțat din Dunăre, altfel se ajungea la sinucidere.
Voi relata, cu alt prilej, despre unele faze al șantierului cât și momentul inaugurării Hidrocentralei ,,Porțile de Fier I”. Invazia din august 1968, în Cehoslovacia a fost resimțită de către toți românii. Din august 1968, până în februarie anul următor, ca ofițer, am stat numai la unitate, ,,cu centura pe burtă”, mereu în misiune. Pe șoseaua națională era un dute-vino de mașini militare românești. Într-un din zile eram la sediul miliției Strehaia, când a venit un maior de la M.F.A. împreună cu un cetățean străin care nu vorbea românește, cu o mulțime de cucuie la cap, sângerânde. Maiorul nu s-a putut înțelege cu el, dar ne-a spus că în timp ce trecea cu convoiul armatei, a observant pe acel cetățean că a oprit autoturismul personal, a coborît și a luat o piatră din șanț și a început să-și lovească, insistent, capul. Văzând această scenă, a oprit convoiul de mașini militare și maiorul l-a determinat să înceteze a-și mai lovi capul, s-a urcat cu el în autoturism și au venit la sediul Poliției din Strehaia, unde ne-a relatat cele amintite mai sus. Am încercat să vorbesc cu el în franceză dar nu cunoștea limba. El cunoștea ceva germană, pe care nu o cunoșteam eu. Am încercat în limba rusă, pe care o învățasem din clasa a IV-a cât și în liceu. Rusa o cunoștea. Mi-a spus că este cetățean cehoslovac și văzând mașinile militare pe toată șoseaua, a crezut că și România a fost invadată de ruși și că el nu mai avea scăpare nici aici, cum fusese și țara lui cotropită. L-am liniștit, spunându-I că sunt mașini ale armatei române. Atunci a răsuflat ușurat. Iată cât de păguboasă este panica. Acel om a fost în pragul sinuciderii, dar a fost salvat de acel maior roman. Românii se mobilizaseră pentru orice eventualitate, hotărîți să se apere dacă ar fi fost cazul. Doamne ferește !.
Un alt episod pe care încerc să-l relatez, datează din primăvara anului 1969. Cum reforma administrativă din 1968 a găsit actualul județ Mehedinți nepregătit, inițial, sediul Inspectoratului județean de Poliție a fost într-o baracă de stuf din str. Matei Vasilescu, ofițerii fiind cazați într-un ,,saivan”, cu paturi suprapuse în clădirea de la sediul poliției locale. Sediul actual al Inspectoratului județean era în construcție. Șantierul de construcție lucra și cu deținuți de drept comun. Într-o zi, patru dintre ei s-au hotărît să evadeze. Și-au pus la punct un plan. În timpul unei pauze de masă și-au dezbrăcat hainele cu insemnele ,,D.C.”, rămânând numai în maieu și chilot. Au ieșit prin tubul de canalizare a apelor pluviale de sub Bd. Republicii, spre Dunăre, deplasându-se în cadență, numărând toți: – unu, doi, trei, patru, în mod repetat, ca populația să nu-și dea seama că sunt pușcăriași, crezând că sunt sportivi ce se antrenează. Au mers în această cadență până la Breznița de Ocol, trecând pe lângă ,,Moara lui Toargă”, după care s-au despărțit în grupuri de câte doi, plecând spre conacele unor particulari spre a face rost de hrană și îmbrăcăminte. Doi au reușit să facă rost, dar alți doi au fost prinși de către stăpânul conacului la furat și au fost bătuți iar în cele dinurmă prinși. Au fost greu de prins ceilalți doi, în care scop s-a dat alarma și a început o razie în toate pădurile din nordul județului. La un moment dat, după câteva zile de căutare, au fost localizați într-o pădure, pe o vale. Din echipa de căutare făcea parte și un plutonier, bănățean, conducător al unui câine polițist, care lucrase la Orșova, înainte de reforma adninistrativă. Acesta nu prea sta bine cu auzul, dar nu pricepea în totalitate jargoanele oltenești. Apropiindu-se cu câinele, de unul dintre evadați, celălalt văzând că coechipierul lui e în pericol de a fi prins, a țipat tare către el: ” – Ce mai stai mă, Mardește-l”!. Acest îndemn l-a auzit și plutonierul care ținea câinele în lesă, dar nu pricepea ce înseamnă ”mardește-l”. Numai când cel avertizat s-a aplecat să ia un pietroi de jos, plutonierul a înțeles că urma a fi lovit și a dat drumul câinelui care l-a imobilizat pe fugar. Apoi a fost prins și celălalt. Am văzut destule cazuri de ingeniozitate la mulți deținuți, care chiar din pușcărie comit tot felul de excrocherii, tip ,,accidentul” sau alte asemenea.
Ion M. Ungureanu-Țicleni
