S-a întâmplat să fiu acolo. La locul şi timpul potrivit. Ceasul de la Primărie arăta ora nouă de dimineaţă şi după două minute trecusem în Grădina publică pe sub Poarta Îndrăgostiţilor. Pe o bancă cioplită în piatră stătea Ea, brunetă şi atât de frumoasă că nu puteai să deosebeşti piatra cioplită de Ea, exact ca în fotografia de pe Calea Victoriei pusă de un fotograf în vitrină ca să arate pe cea mai frumoasă fată din oraş, neprihănită, brunetă şi cu ochi verzi.
Aş fi putut să mă închin şi m-am oprit aşezându-mă lângă ea. Eu aveam 22 de ani, ea optsprezece. Şi în faţa noastră cineva, cred că Dumnezeu, derula filmul.
Sărut mâna. Puţini băieţi salutau fetele astfel, unii nici nu le băgau în samă, dar cum eram student, învăţasem câte ceva de pe la Universitate.
Mi-a dat mâna, i-am sărutat-o şi mi-a făcut loc, o-am păstrat mâna după aceea, făcându-mă că am uitat, dus pe gânduri. Era totuşi adevărat, mă cam luase ameţeala aşa tânăr cum eram şi fără experienţă.
Ileana, mi-a zis, Ion i-am zis eu, te cunosc că eşti din satul tatălui meu şi al mamei şi ştiu mai multe despre tine, hai să ne plimbăm, ştii, şi eu am dat la facultate, la Timişoara, şi n-am reuşit, dar mai dau şi la toamnă. A fost o zi scurtă, nici n-am apucat să mă dezmeticesc şi a apărut luna, o lună cât jumătate de cer într-un oraş al tuturor posibilităţilor pentru doi tineri. Şi i-am dat drumul din mână, iar ea mai înainte m-a luat în braţe, s-a ridicat pe vârful picioarelor şi m-a sărutat pe gură, dându-mi la rândul ei o gură dulce, aşa ca să nu o uit niciodată. Pe mâine.
Am sosit şi a doua zi şi a treia. Şi ea pe aceeaşi bancă citea Istoria literaturii române, adnotată pe fiecare pagină. Şi tot aşa până într-una din zile, dragul meu, aşa mi-a zis, plec să dau examen la facultate.
Eu am aşteptat-o cu sufletul la gură. Ne întâlnim aici, pe această bancă, am să număr zilele cu soţ şi fără, nu-i nevoie să-mi scrii, sunt alături de tine şi dimineaţa nu uita că te chem şi am să-ţi spun şi la Limba română, ai să visezi subiectele chiar în noaptea dinaintea examenului. Şi când ai să te uiţi în oglindă ai să mă vezi aşa cum şi eu am să te văd în oglindă ca pe o fotografie, fotografia care mi-ai dăruit-o cu toată dragostea.
Când a venit iar pe bancă, de cum am văzut-o mi-am dat seama că era fericită. Făcuse primul pas. Ne-am sărutat, dar nu ne-am mai putut vedea prea mult că a trebuit să ne despărţim.
Trenul meu o lua la Sud, al ei către Nord. Doar scrisorile ne adunau amintirile în nişte plicuri roz, draga mea dragă, dragul mei drag şi celelalte.
A doua vacanţă, a treia, eu am terminat, am fost trimis pe unde se pune harta în cui să învăţ copiii cu â din a şi cu î din i şi aproape că am îmbătrânit fără să ştiu. Mai venea, câteodată şi mă aşezam pe bancă, aceeaşi bancă din Grădina Publică, dar oraşul era dat în gri şi nici timpul nu era potrivit.
Multe ciori cârâiau în cuiburile lor pline de neprevăzut şi eu adormeam cu gândul la Ea. Fotograful de pe Calea Victoriei dăduse faliment, dar eu mai păstram originalul în suflet. Pentru dragul meu drag. Şi ani am căutat-o, după cum am auzit că şi ea m-a căutat pe mine. Dar n-am mai găsit timpul şi locul potrivit, aşa cum găsisem odată, la un Revelion, doi studenţi săraci pe o bancă în Parcul Rozelor.
Ion Căpruciu
