Un psiholog ar fi fost prea scump. Dar nici nu erau pe atunci. Cât despre Freud, cine să vorbească despre un monstru care intră în sufletele oamenilor slabi de înger.
Povestea aceasta începe mult mai înainte, de altfel, de Freud şi nu ştiu cum o să sfârşească, e frig afară şi eu sunt singur şi, drept să spun, mi-e şi ca urât.
Şi nici nu îndrăznesc să mă uit în oglindă de teamă să nu se spargă.
Moş Gheorghe, că despre el o să fie vorba mai departe, era pe acele meleaguri parcă dintotdeauna. Şi era aşa de bogat că fiecare oaie îi făcea câte doi miei. Pe ce punea el mâna se înmulţea şi mărea parcă s-ar fi dat peste cap de trei ori.
Nu ştiu dacă moştenise Mătrăguna, care descrie fiarele, dar avea bani cu grămada.
Avea moşii în Drăgoieşti şi Teleşti, Ploştina era toată a lui, şi Dealul Hobiţei şi dincolo de Dealul Bătrân şi Măluroasele…
Renumit prin viţa de vie, vinul lui era băut la toate cârciumile din împrejurimi, prunii lui albi, motruni care veneau de la daci, cu propria sămânţă în desagi şi din care Moş Gheorghe făcea ţuica bătrână, în povernele lui de aramă, ca o doctorie pentru cei care cădeau în „darul beţiei”.
Şi vinul, repet, alb sau roşu sau negru ca ochiul satanei curgea toamna ca apa că se îmbătau şi boii numai după miros.
Şi curat ca lacrima de fată mare după ce s-a greşit şi feciorul a uitat-o. Şi pe lângă că era mare cultivator de grâu şi de era recunoscut pentru turmele lui de oi şi de vaci, de cai şi viţei pe care le vindea până la Viena.
Şi, ca orice flăcău, cum să aştepte vremea să-l însoare babele, iubea şi el o fată care nu cunoscuse dragostea în viaţa ei, că n-avea decât 16 ani. Dar şi ei îi plăcea Gheorghe cum se purta şi juca hora de mână şi sârba în Gura Uliţei. Şi era aşa de frumoasă ca nuca ce pică toamna de coaptă, neatinsă de vânt. Nunta s-a făcut imediat după Paşti. Părintele Paisie le-a pus pirostriile pe cap, urându-le să se înmulţească ca frunza şi ca iarba. Şi aşa s-a şi întâmplat. După un an, Sevastiţa a născut o fată şi când Gheorghe a luat-o în braţe, a văzut că fata are ochii lui, albastru de îngeri. Şi Sevastiţa a mai născut încă trei fete, una după alta, la fel de frumoase de parcă erau gemene. Şi cuminţi şi vrednice, vorba ceia aşchia nu sare departe de buturugă, cum numai erau altele prin împrejurimi.
Dar fetele sunt fete şi Gheorghe, ca orice bărbat, voia un băiat care să-i poarte Pomelnicul pentru veşnica lui pomenire şi a urmaşilor urmaşilor săi.
Şi cum avea o icoană cu Maica Domnului pe peretele dinspre Răsărit, în fiecare dimineaţă îngenunchea la picioarele ei că poate îi pică o lacrimă s-o ia şi să i-o dea soţiei care abia dacă se mai scula din pat. Bolnavă fiind de toată lumea şi de ea însăşi.
Dar într-o sâmbătă, înainte de Paşti şi-a dat duhul chiar în braţele lui Gheorghe, Gheorghe te rog să mă ierţi, atât a mai apucat să spună.
Şi fetele au crescut toate mari şi când le venea vremea de măritat se şi înfiinţau peţitorii cei mai frumoşi şi adevăraţi bărbaţi din partea locului.
Gheorghe, ca un adevărat tată ce era, vrând să le vadă pe toate la casele lor, a împărţit moşia în cinci şi toate străchinile şi ulcelele, el păstrându-şi a cincea parte.
Şi a ţinut Gheorghe toate Scripturile şi după toţi preoţii doliu pentru soţie, cu oglinzile întoarse şapte ani, dar într-o zi aşezându-se iar în genunchi, dimineaţa ca de obicei, înainte să-şi ia anafura, la Icoana Maicii Domnului a văzut-o că lăcrima. Şi a luat un pahar de aur pe care-l avea moştenire din tată în fiu şi a lăsat lacrimile să curgă şi nu s-au oprit până când au ajuns la dungă, semn că şi Maica Domnului a plâns destul.
Şi Gheorghe iar şi-a amintit c-ar fi vrut să-i dea Dumnezeu un fiu, unul singur. Cum avea un prieten cam de o vârstă cu el, cu care îşi mai împărţea durerea, acesta văzându-i casa, de la o vreme, cam supărată i-a zis, frate Gheorghe nu te supăra pe mine dar casa ta are nevoie de o servitoare, că slavă Domnului ai bani. Şi la noi, la Ploştina e una, să tot aibă 40 de ani, dar n-are nici după ce bea apă şi păzeşte vacile celor de pe acolo pe o bucată de mămăligă. Nu e tâmpă şi e destul de frumoasă şi pe deasupra mai şi cântă de s-apleacă brazii. Şi nu de alta, dar faci şi tu încă un bine pe lumea aceasta.
Cântăreaţă îmi mai trebuie mie, ar fi zis Gheorghe…
În ziua când s-a hotărât să vină era pe la chindie, dar era un soare parcă atunci era să răsară şi Gheorghe abia a reuşit să-i spună bine ai venit Eleonora şi i s-a făcut mintea mai clară şi gândul.
Eleonora n-avea decât o bocceluţă şi stătea pe scară, nu îndrăznea să intre într-un asemenea Palat şi-l vedea pe Gheorghe ca în Împărat, cum învăţase ea la şcoală, că făcuse patru clase primare până-i murise tatăl. Du-te sus, i-a spus Gheorghe, cum urci pe scară în odaia din dreapta şi dacă şi se face foame cobori la bucătărie, ai în dulap de toate.
Dar în ziua aceea nu s-a mai înserat…
Gheorghe dimineaţa în zori a înjugat boii la car şi a plecat să aducă lemne de la Obraţe, că venea iarna. S-o fi descurcând ea Eleonora, parcă aşa a zis că o cheamă. Seara, când s-a întors Gheorghe de la lemne, era linişte în toată casa, e drept cam cald parcă făcuse cineva foc în casă şi-n bucătărie pe masă de-ale mâncării, tocmai pe gustul său. A mâncat, a băut două pahare cu vin şi văzând că nu are nici un semn s-a urcat pe scară şi a intrat în camera servitoarei, cel puţin să-i dea bineţe, şi-ar fi zis Gheorghe.
Şi Eleonora se cuibărise după atâta alergătură în pat, sub o cuvertură, Gheorghe dând cuvertura la o parte văzând-o cât e de frumoasă a luat-o în braţe, sărutând-o peste tot, abia atunci văzând-o că era goală.
Şi azi aşa, mâine aşa, după o lună îi spuse Eleonora lui Gheorghe, Gheorghe am pornit grea, grea de iubire.
Şi Gheorghe de bucurie a întins masă mare cu prietenul lui, care i-o adusese în casă. Şi când să bea vin cu paharul de aur nu l-a mai găsit. Întrebând-o pe Eleonora aceasta îi spume, aha, mi-a fost sete şi cum paharul era plin cu apă am băut-o toată încet şi pe îndelete şi apoi m-a luat somnul dintr-o dată, aşa că am rămas goală, nu ştii că aşa m-ai găsit tu în pat?
Şi lui Gheorghe gândurile i s-au mai limpezit. De atunci avea şi mai mult dor de muncă şi de dragoste.
Şi Dumnezeu i-a dat, după 9 luni, un fecior, un fecior brunet, ochi verzi şi părul înspicat. Şi toată lumea era a lui. Despre povestea lui o să mai auzim. Cert este că semăna întrutotul că tatăl său şi, în plus, scormonea peste tot ca să afle de ce sufletul e superior trupului, ce e cu binele şi cu răul şi cum reuşeşte Demiurgul în toate. Şi a devenit un tânăr frumos şi bogat care la rândul lui a căutat şi mai caută şi azi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, călare pe un cal alb care alergă mereu înaintea secundelor din ceasul de pe peretele tatălui său.
Şi pentru că în peregrinările lui s-a întâlnit şi cu alţii care cătau acelaşi lucru a rămas mereu pe cal, fără să mai descalece vreodată sau să se mai uite înapoi măcar.
Era de acum cam bătrân Gheorghe, dar mulţumit că fiul său plecase în lume, dar nu se vedea că era tot mai plin de speranţă.
Şi Eleonora, fiind încă tânără, mai voia să aibă copii.
Destăinuindu-se unei babe ştirbe, care venea pe la ea, aceasta i-a spus, tu te vaiţi cu floarea asta de mătrăgună în grădină. Las-o să înflorească şi sămânţa din vârf culege-o într-o noapte şi bea-o într-o zi de Sfânta Vineri pe inima goală, la a treia cântare a cocoşilor cu apă întoarsă de pe ciutura morii.
Şi Eleonora a mai născut o fată, pe Cătălina la fel de frumoasă ca o zână şi dulce ca o rodie. Care crescând ca o garoafă în glastră, fără să ştie ce e durerea şi lipsurile se ruga să aibă parte de dragostea ce se află întotdeauna între un băiat şi o fată.
Şi cum lui Eleonora îi era frică să nu păţească şi Cătălina ei cumva, ceva, că-i prea dădea ocol unul oacheş, care ştia să vorbească precum în cărţi, într-o noapte pe când un luceafăr stătea agăţat în dudul din poartă şi luna lângă el, numai ce-i vede pe Cătălina şi Ion cum se ţineau în braţe şi se sărutau că parcă şi luna luase foc, dar şi mai ales amintirile ei pe când şi ea era la vârsta Cătălinei. Mamă, îl iubesc pe Ion şi am să mă căsătoresc cu el orice s-ar întâmpla pe lumea aceasta. Şi cum Eleonora avea un unchi îndepărtat departe i-a încredinţat-o pe Cătălina. Şi de ce i-a fost teamă Cătălina n-a scăpat. Prea Frumoasă era că aşa a zis unchiul să n-o dorească. Dacă doreşti trandafirii, iubeşte şi spinii, i-ar fi spus neruşinatul. Şi Cătălina l-a blestemat şi s-a jurat pe cel care i-a fost cel mai drag că n-o să se mai întâmple asta niciodată.
Şi umbla din Mănăstire în Mănăstire, din Schit în Schit, şi se spovedea şi plătea acatiste pentru iertarea păcatelor. Ba a cunoscut şi un mahomedan, Satana în persoană, care a vrut s-o aibă chiar în pat cu nevasta lui, ştiut fiind că Mahomed este primul care a avut cât mai multe fecioare la el în harem.
Şi iar a început să umble pe la psihologii lui Freud, pe la cititorii în stele şi ghicitori în apă întoarsă de la ciutura morii şi în tina unde se rupeau câinii. Un alt bărbat care a văzut-o cât e de frumoasă şi adulmecătoare, după ce a adormit-o cui mătrăgună pentru o sută de zile, când s-a trezit era şi gravidă şi pentru că avea şi verighetă a crezut că a fost luată cu pirostrii şi cum să mai dea îndărăt.
Şi mai ales că a făcut şi trei fete s-a împăcat cu destinul ei.
Dar nu se culca cu bărbatul aşa zis al ei decât îmbrăcată şi doar pe întuneric că a încercat odată să se dezbrace şi l-a văzut pe Ion cum o ţinea în braţe sub dudul de la poartă, cu Luceafărul atârnând de o cracă şi cu Luna dându-i de înţeles cât e dragostea de frumoasă.
Soţul acesta al Cătălinei, după ce a bolit de singurătatea de sine, a murit uitat ca un cui ruginit. Totuşi, i-a spus Cătălinei că n-a luat-o cu popă, cum i-a dat să bea mătrăgună, de aceea nu-şi mai aminteşte nimic.
Şi spunându-i el toate acestea pe patul de moarte s-a risipit vraja şi umbla mereu cu chipul cernit plătind liturghii în speranţa că va fi iertată, că toate cele întâmplate au fost fără voia ei, în speranţa că va fi iertată să poată ajunge şi ea doar cu un pas în Rai. Şi întâlnindu-se, parcă din întâmplare, întâmplarea fiind mereu de la Dumnezeu, i-a jurat pe ce avea şi a avut ea mai scump că dacă arunci în noaptea aceea cu Lună sub dud ar fi cerut-o de nevastă, ar fi lăsat pe mumă-sa şi pe tatăl său numai să-l ţină pe el mereu în braţe. Dar cum asta nu s-a întâmplat atunci, ea ar fi în stare să treacă prin foc şi sabie ca să se întâmple acum cel mai frumos al ei gând.
Şi, totuşi, se pare că Ion a iertat-o, amintindu-şi de zilele şi nopţile acelea frumoase când adormeau unul în braţele celuilalt, în speranţa că se va mai întâmpla acelaşi lucru şi acum, măcar în vis.
ION CĂPRUCIU
