Îmi place să stau cu oamenii de vorbă. Să le dau bună dimineaţa şi ei să-mi răspundă cu aceeaşi speranţă de viaţă.
De unde, de neunde această pierdere de vreme, ar zice unii cu care eu nu sunt deloc de acord, poate dintr-o atragere universală a atomilor care să ne ţină pe noi păcătoşii, bucăţică de lut cu bucăţică de pământ s-au unit ca să ne ţină dragostea în acest Mare Pământ.
M-am gândit şi cred cu nu sunt singurul care o iau razna, că noi ăştia din acelaşi sat, suntem făcuţi unii din bucăţica de lut cu minus şi ceilalţi din bucăţica de lut cu plus.
Mă rog, mintea mea poate să dea peste margini, că de aceia cică am plecat din sat când încă nu împlinisem nici zece ani, vârstă la care unii abia pleacă bine în picioare, în ceea ce priveşte minus şi plus, fie iarnă fie vară.
De aceea poate nu-mi pot explica de ce cu un Ion, care stă mai la vale, putem sta de vorbă ore şi zile şi cred că am putea sta şi o mie de ani, cu privire la câte şi mai câte şi Vasile şi Dumitru îşi întorc spatele, sau ocolesc pe cealaltă uliţă, ba se mai înjură uneori în gura mare de mamă, ceea ce trebuie să recunoaştem e cea mai urâtă dintre toate apucăturile.
Sunt multe împliniri într-o viaţă de om, sunt întâmplări din care un singur fir de aţă poate să ne scape, dar aşa din senin să treci pe partea cealaltă când îl vezi pe unul că-i merge mai bine decât ţie…
Şi asta pentru ce, pentru o bucată de Pământ, în minus şi plus în părţi egale, pe care fratele sau sora nu vreau să recunoască, de ce, că nu se poate împărţi în două părţi egale la doi fraţi. Probabil, şi asta rămâne de rezolvat de către avocaţi, că în una sau cealaltă parte ar fi mai mulţi atomi încărcaţi pozitiv sau negativ şi dacă ar semăna grâu, boabele la unii ar cântări mai mult şi ar apleca balanţa câmpul mai spre ciorile care ar începe să cânte şi ar creşte scaieţii mai mult la unii.
Doamna Ecaterina era şi a fost toată viaţa soră cu Domnul Chirilă. Părinţii lor, cei mai oameni de vază dintr-un sat implantat aici de Dumnezeu încă mai înainte de când Biblia povesteşte şi pe când încă zeii mai coborau pe Pământ, unii trimişii lui Dumnezeu din ce în ce mai puţini, e adevărat, şi alţii ai lui Satana.
Dar de la o zi la alta, că Dumnezeu avea şi El pe unii cu ochii albaştri şi Satana pe unii cu ochii verzi luptele se ţineau la vedere cu săbii uneori că de aceea oraşul Toledo prospera, săbiile făcute de ei nu rugineau nuiciodată, chiar dacă nu se găsise un preot ca să inventeze oţelul inoxidabil.
De pe vremea aceia, am găsit în Biblioteca Spiritelor o carte, cred, că, nu cred, sunt sigur şi Platon dacă ar fi fost să-şi dea doctoratul, nu ştiu dacă o Comisie l-ar fi absolvit de plagiat, şi cealaltă nu l-ar fi făcut să stea până la genunchi în mocirlă să nu-i mai ia apărarea lui Socrate.
Moş Chirilă bubuia de atâta minte, cică din mintea lui primăvara se trezeau la viaţă florile şi ciorile, fiecare îşi alegea câte un bărbat ca să poată să-şi clocească ouăle, unele cu două gălbenuşuri din care ieşeau câte doi pui, unul de coţofană şi celălalt de corb ca să poată scrie Poe vestita poezie Corbul, care bate mereu la fereastră, ştiţi şi Domniile Voastre, la fereastra unora care nu au somn fie că aşteaptă să vină ţiganii cu Văsâlca dacă e Noaptea de Sfânt Vasile sau dacă vin să-i caute Ale Frumoase şi să-şi aleagă pe una dintre ele, ca s-o trimită după surcele.
Şi Ecaterina era cea mai frumoasă, mai încă decât o zi de mai, zice-se că Venus era geloasă pe ea pentru că toţi tinerii îi făceau curte, nu numai cei din sat, mă refer după cum povestesc unii, chiar şi nişte coborâtori dintre zei îi făceau ochi dulci.
Probabil că de aici i se trag şi toate cele ce i s-au întâmplat.
Dar vă rog, să nu adaormă baba care mă ţinea pe genunchi şi eu să nu mai pot s-o ascult că de la mine, vă rog să credeţi nu sunt în stare să mai spun ceva, ce poţi să pui tu un muritor la frumuseţea unei flori de cireş când gustul îl recunoaşte cireşei chiar şi pruncul care încă mai suge la sânul mamei.
Un fecior chipeş, cu ochii verzi, cu mâna pe inimă, inima ţinând-o la vedere în palmă, jur că în satul acela, peste drum de biserică, erau şi alţi tineri la fel ca acesta, şi cam sărac, dar în povestea aceasta eu nu vreau să vorbesc despre avere, îi dădea târcoale Ecaterinei, de seara până-n zori, cât era luna pe cer şi nu numai, cu toate că pe atunci luna cică întârzia şi în unele zile pe cer, ziua în amiaza mare când vedea câte o fată frumoasă care se drăgostea cu vreun tânăr i-a căzut Ecaterinei cum cade Dorul, dragul meu să nu mă laşi să mor.
Dar tânărul Pripor, care umbla mereu la vânătoare după cerbi ziua şi noaptea după licoarne şi care trecând odată dincolo de Parâng, de la Fântâna bradului mult, mult peste nori cică i-ar fi dat un ghimpe în picior şi tot şchiopătând uşor, Venus, care pusese totul la cale, l-a sărutat că era prea plină de dor pentru un muritor.
Şi Pripor s-a trezit şi cum e obiceiul omului din popor s-a şters la gură cu mâneca de la cămaşă, o cămaşă cusută de Ecaterina cu şebace în Postul Paştelui, care numnai el putea să unească, în viaţă şi în moarte, doi tineri încercaţi de atâta dragoste.
Dumnezeu era şi pe atunci, ca şi azi, sus, mai sus decât sus. Şi zeii mai să-i ajungi cu mâna şi pe unii oameni care se credeau şi ei zei sau semizei şi mai jos Iadul unde stăpânea Satana şi unde puteai să ajungi, dacă mă rog te înscriai ca şi azi în KGB.
Vorba unuia din sat, care a recunoscut că s-a dat cu dracul. Domnule, mie nu-mi pare rău că am fost în KGB, pe vremea când tata nu avea nici un pumn de mămăligă şi mânca urzici goale, eu mă lăfăiam cu icre de Manciouria şi cu Şampanie adusă personal pentru mine de la Izvoare.
Şi când a văzut Venus că i-a şters sărutul, unul care nu avea nici măcar un corcoduş după care să se bea apă, nu a apucat-o năduful şi tusea, că de atunci se povesteşte că la schimbarea vremii însăşi Venus mai tuşeşte şi ea şi merge la medicul de familie să-i dea nişte bomboane (Iertaţi-mă dacă eu sunt miritor şi nu mă lasă nevoia de boabe)
Şide aici gelozia lui venus cum un muritor, unul ca vai de el, să iubească o muritoare şi nu o zeiţă.
Şi cum Venus avea dezlegare să umble şi în cer şi pe Pământ ca şi în Iad cheamă pe Satana la ordin, ce şi cum cică Satana avea nişte datorii la Venus şi de frică să nu-i fie date în vileag a pus la cale totul.
Unde putea să atace un om sărac care iubea o fată tânără cum era Ecaterina, nevinovată şi mai frumoasă decât o zi de mai cum am mai spus mai sus, decât în dragoste. Şi prin cine dacă nu prin cel mai apropiat de sufletul ei încă de pe când s-au născut în acelaşi bordei, fratele ei, care umbla amărât într-un baston ca şi ceilalţi oameni din sat aplecaţi de nevoi.
Şi fratele Chirilă, nici una nici alta, o dă în judecată pe Ecaterina, nu înainte de a-l lua pe Pripor în război şi care până a ajunge nemernicii la fiu, se povesteşte că ar fi tras cu tunul în Glămei, chiar în cazanul în care fierbeau un bou şi ăla furat pentru masa de la prânz, împrăştiind toată zeama peste nişte fluturi care de atunci în fiecare primăvară sărută florile de gutui să nu li se piardă rodul.
După luptele de la Jiu, s-a zvonit că Pricop a murit. Şi cum zvonul prinde mai bine decât se prinde copacul în pământ Ecaterina i-a făcut toate cele necesare, cum e obiceiul prin satele noastre ca acela dus să aibă o viaţă mai frumoasă pe lumea cealaltă.
Procesul lui Chirilă cu Ecaterina mergea însă mai departe, că gustul de avere nu moare niciodată de când un neica nimeni a bătut un scobar în câmp şi a zis aici e al meu, fără să specifice de unde până unde.
Ba, ca să nu aibă Ecaterina cu ce merge la judecată, Chirilă a pus pe unii de peste munte de i-au furat şi caii din bătătură cu trăsură cu tot. Ecaterina nu avea altceva de făcut decât să plângă ziua şi noaptea. Şi cum nu avea somn într-o noapte a visat-o pe mnaică-sa. „De ce plângi fata mnea, ţi-e foame”, „nu mă mai întreba mamă”, şi-i stătea însă departe ca o icoană, mamă-sa, „nu te apropia de mine că printr-o singură atingere mă destrami, ceea ce vezi tu e numai sufletul şi-i de ajuns să sufli ca să mă împrăştii, ţine minte numai ce îţi spun şi să faci întocmai.
Vineri o să vină la poarta ta doi bărbaţi călare fiecare, unul pe un cal murg şi celălalt pe un cal roib, o să-şi lege calul fiecare de un stobor, murguil pe stânga, cel roib pe dreapta şi o să te roage să le dai câte un pahar de vin.
Vineri era o iarnă să nu dai pisica afară din casă, au venit doi oameni pe doi cai, cel pe calul murg a descălecat ep dreapta şi a legat calul de soborul de pe partea stâmgă, cel de pe calul roib a descălecat pe partea stângă şi a legat calul de stoborul de pe partea dreaptă, au bătut î0,n Poartă, Ecaterino!, Ecaterino!, în cor de trei ori. Ecaterina a strigat câinele, un câine mai negru ca întunericul, câinele lătra, bărbaţii mai mai că urlau, dar vin nu au căpătat şi cum câinele mai-mai să rupă lanţul, cei doi s-au risipit în ceaţă. Nu au trecut nici zece minute şi dintr-o dată a ieşit soarele. Un soare de iunie şi amândoi caii şi-au pierdut culoarea în văzul Ecaterinei, caii fiind vopsiţi şi Ecaterina i-a recunoscut imediat, caii ei albi.
Cum a auzit Chirilă, că satul era mic, această minune, s-a şi apucat de decântece în fel de fel de oale, cu apă stătută sau întoarsă de la moară şi-n surcele de cucută, cum îl învăţase Satana.
Cunoştea el că în Săcături, cum cobori coasta lui Pavel, unde prindea raci cu răceaua pe când era mic, Bâlta ieşise dintr-o toaie cu nişte vâltori, una, două, trei, una după alta de te ia cu ameţeală şi e mereu tulbure, iar luna nu pătrunde printre ramuri din cauza unor tufe de mărăcini netăiate de când lumea.
Acolo auzise el că unii fac cu dracul pentru te miri ce şi se hotărăşte de ce să nu încerce şi el, poate vine Satana în carne şi oase. Şi ca să nu fie singur îl ia şi pe fiul său, la urma urmei ar putea să înveţe şi el o meserie, că şi aşa taie frunză verde la câini.
Şi într-o noapte, o noapte căzută în sine de atâta întuneric se duce să încerce.
A aşteptat până mai înainte de miezul nopţii cu 13 minute şi a intrat în apă, pe fii-su lăsându-l într-o tufă de mărăcini, o apă aşa de supărată că era gata, gata să-l ia de umeri şi să-l ducă unde şi-a dus mutul iapa, dar el bărbat voinic, înfipt bine în picioare începe să cheme, vine primul, unul cât un rac, nu tu zice Chirilă, ăl mai mare, şi tot aşa, nu tu, ăl mai mare, nu tu ăl mai mare, apare Satana, ce vrei mă Chirilă, păi nu ştii, procesul meu cu soră-mea că se tot amână, mi-a arat până-n pridvor şi făsuiul ci urcă până la streşini de-mi face umbră toată vara.
De, mă Chirilă, se scarpină Satana după coadă, nu forţa destinul, dar tu pentru asta ce îmi dai, îţi dau, zice Chirilă un miel că tocmai i-a fătat oaia aia a neagră Mărinei, nu zice Satana, noi nu mâncăm carne de miel, îţi dau atunci mânzul lui Breazu, că tocmai i-a fătat iapa şi-mi paşte în fiecare zi fânul din Şeţ. Nu Chirilă, mânzul ăla e născut din păcat, n-ai văzut ce bălţat e şi a fost promis unui lup să-l mănânce la vară aci peste Vale.
Păi atunci, atunci, se bâlbâie Chirilă, îmi dai zise Satana cu un glas de parcă era ăla de tuna, îmi dai pe ăl din mărăcini.
Când a auzit fiul lui Chirilă, că el era cel din mărăcini, a luat-o la fugă pe drum şi nu s-a opriot decât după sobă.
Procesul a continuat. Moşul Chirilă a lăsat-o mai moale însă şi până la urmă i-a recunoscut dreptul Ecaterinei şi ea pe-ale lui.
Pripor a venit din război şi cum cai avea şi-a făcut altă trăsură şi o droaie de copii cu Ecaterina, pe care-i duce la toate nedeile din împrejurimi.
Şi toată lumea îi ştie povestea că şi eu am auzit-o, de aceea am scris-o chiar dacă nu întocmai.
Moşul Chirilă, ca să-i ierte Dumnezeu păcatele, a dăruit bisericii o cădelniţă săpată în argint, care şi azi îi mai poartă numele.
Cât despre Venus, cică mai e una acum în sat, frumoasă de numai, căreia îi fac ochi dulci toţi fiii de proprietari, dar după cum am auzit eu că numai unul joacă Duminica la horă, dar despre care nu s-a mai auzit nimic după ziua a treia de Paşte.
ION CĂPRUCIU
* Povestire din ciclul „Amintiri din Casa Amintirilor”, volumul al II-lea, aflat în curs de pregătire.
