Acest înalt, smead şi „tăcut” (în sensul că a cultivat ca şi Eminescu şi Doinaş o estetică a tăcerii – n.m., I.P.B.) poet vădeşte o sobră autoexigenţă; cultivă cu delicateţe şi expresie metaforicometonimică (dar prin implozie şi dialectică a stilului) le mythe vivant; are reverii solare şi/sau lunare; se înstăpâneşte în dicţiunea-i cu fermitate şi ingeniozitate intactă; vădeşte acea „monadologie” leibniziană ca oricare „cerchist sibian”; se trage însă din fantasticul baroc ori din logosul romantic, îngândurat/concentrat asupra „dezbrăcării de formă” (adică tinzând ca şi Stéphane Mallarmé spre „forma perfectă” a baladei, una fireşte antiliterară, antiretorică, de irealizare a realului şi realizare a irealului); practică o luciditate ludică şi o ludicitate lucidă; se menţine argonaut de cursă lungă, el încăpăţânându-se a rămâne neo-/trans-modernist; dedulcit la inter-/arhi-textualitate, Adrian Frăţilă ezită, înţelept, între epic şi liric/între Narcis şi Echo.
Baladele sale speculează armonia, euforia, eufonia, catharsisul/ emoţia reţinută, uşor autoironică. Totodată imprimă discursului propriu-zis scriitura (re)gândită sincretic (mit+legendă+poem+simbol+metafizié+religios – n.m.), (trans)figura personajului literar (adică homo fictus şi eroul „dicţional”), elegiacul, povestea, drama, spectacolul, dincoloitatea lucrării, originalitatea expresivităţii, tonul unic/ diferant/ idiomatic.
În cazul lui Adrian Frăţilă funcţionează „serialitatea omogenă”, de irepetabilităţi, noutatea lor fiind artisticitatea imutabilă şi ilimitată simbolic, condiţionate de înţelesul (trans)uman. Sunete, cuvinte, linii, culori, forme se desprind din materialitatea lor cu intenţia unei vieţi într-o formativitate creatică/creativă topite prin puterea naturii şi a artistului care este Adrian Frăţilă, extrem de talentat şi consecvent în jocul său simultan de-a metonimia şi metafora folosite ca vehicul al unei comunicări estetice, în cadrul căreia unul şi acelaşi cuvânt suportă o gradualitate a tensiunii de la alb până la incandescenţă.
Arta scrisului experimentat de Adrian Frăţilă e aptă să reţină sentimente ca să le transvalueze ontologic, iar tipul de codificare prin cuvânt se schimbă perpetuu, plasma însăşi a „convergenţelor” vizionare arătând că poezia e înainte de toate o dimensiune spirituală; iar, exact/ matematic, cum o elaborează, în cazul de faţă, tranşează de partea sa orice situativitate paradoxală: cu o adresă foarte largă ceea ce de ipso et de facto e profund singular (adică dând o formă generală totuşi şi accesibilă unui conţinut strict, aş afirma chiar rigid, faţă de sinele însuşi ecritural (de «magister ludi» perpetuu – n.m.).
Pentru Adrian Frăţilă, poezia este o sărbătoare, este o casă a limbii pe care el bate „şindrilă proaspătă”. Poetul ar fi „prinţul fericit al lumii”, care-i adept al adevărului şi care ţine în palmă „licărul” metaforei/ metonimiei: şi care ar „fi-ntis alaiuri către fiecare”, aşternând „pe cale drumul aurit/ dar captiv în spaţiul fără de hotare” al „operei deschise” mereu reinterpretărilor neaşteptate dar nontransgresive ci doar metapoetice. Această operă îşi are „vistieria plină” cu fulgere ce-ncheagă „miezul scoicii pur” şi oricând pe autor îl doare „semnul de rugină ce crestează anii”, prin urmare, întru acest scop al „poeziei pure” (pe filiera Villon-Doinaş – n.m.).
Preocupat constant de „rânduiala sobră ce încoronează ochiul” (ce splendid spus! – n.m.), poetul „Baladelor” ne mai oferă un indiciu tehnic: inelaritatea compunerilor sale narativ-ficţionale, lirice-dicţionale, tranzitiv-reflexive, îmbrăcând un aspect ceremonial al retragerii înspre Esenţe; citez: „Iar când ceremonia retragerii se stinge/ ne pomenim deodată noi înşine sub cer/ trofee ostenite atinse de stindardul/ răsunător şi veşnic al frunzelor ce pier” („Balada trofeelor de vânătoare”, p. 10). Baladele nu reprezintă nimic real, ci se revendică din utopie, vis, absenţă, ca mărci ale irealităţii, ce nu se oferă ochiului; ca atare trebuind a fi extrase din mituri, minunări, arătări (criptofanice – n.m.), şi închise într-un „sarcofag de chihlimbar”. Adrian Frăţilă se autodescrie frapant-provocator c-ar ţine „un nebun în suflet”, unul „frumos pe cât se pare” dar care „neliniştit descuie coridoare”. „Când mintea pietruită nu mai taie/ decât orizontale-alcătuiri/ nebunul meu frumos umblă-n tramvaie/ şi-mparte lumii straiele-i subţiri” („Balada nebunului din suflet”, p. 13). În spatele „alegoriei” un hermeneut abilitat (straşnic – n.m.) ca mine, depistează „o teorie a efectului estetic pendinte de „nebunia” creativităţii de-/ se-/ miurgice”. Cu „gura arsă de cuvinte” închină ca şi Doinaş o baladă pustiului, însă – nu-ş’ cum se face – că fiecare baladă e o „ars poetica” densă de tâlcuri, intertextualităţi, aluzii, indici autoreferenţiali, dar şi simultan satiră, subtilă la adresa trufiei maimarilor lumii, dar şi „plăsmuire” de-o frumuseţe neasemuită.
În buna tradiţie a specularului (a oglinzii), poetul se imersionează în oglindă, refuzând banala reflectare automată. Întrucât oglinda aboleşte distanţele dintre real şi imaginar, reuneşte polii lumii realimaginare/ imaginarreale, înaltul cu adâncul, femininul cu masculinul, reducând dublul la unitate şi prelungind dimensiunea simbolică într-o profunzime insondabilă. Dar să citez: „Zăvorul dintre lumi tresare/ Barca pluteşte spre cei vii”; „Şi mă duc – nu m-aş întoarce –/ la izvor cu apă vie/ urmărit de zmei şi parce/ până în copilărie”; „Putere-ţi dă credinţa că mâine vei pătrunde/ pe valurile lumii spre tainicele mări –/ unindu-le în cercul celor mai clare unde”. Adept al anamnezei, poetul baladist îşi autentifică, de unul singur, o estetică a culturii „subţiri” ( a se citi: de înalt rafinament stilistic – n.m.) şi totodată a extazului: „Fiindcă-s oaspete subţire/ înalţă marele pavoaz/ (bine’nţeles în amintire/ căzând trei carturi în extaz” („Baladă pentru că respir”, pp. 47-48). Poemul e, ca la Arghezi şi Perse „topit din alge şi otravă”, şi ca la Nichita Stănescu din „respirări”. Incluzând şi pateticul, în discursul baladesc, Adrian Frăţilă, din postura de exilat haideggerian pe acest pământ românesc (bântuit azi de „genocidul coronavirusian/ covidian” – n.m.) se face: „de cântec vinovat”, „în lungi migraţii cu păsări exilat/ – osândă ca ofrandă pe viaţă, dar osândă”. Îşi ispăşeşte „dogoarea precum o Romă arsă/ de marile incendii stârnite-n trandafiri” „pus la edecul zilei pentru privirea blândă” („Balada celui exilat”, p. 25).
Demn continuator al „Cercului literar de la Sibiu” şi al resurecţiei esteticului, al cultivării valorilor umane şi culturale, Adrian Frăţilă provoacă el însuşi o explozie a artei poetice, ca apoi s-o lase să plutească în voie pe o mare a libertăţilor şi ambiguităţilor programatice pe o treaptă superioară prin construcţie, fervoare, solemnitatea dicţiunii şi a instinctului ludic-manierist, rigoare formală şi ceremonialul gratuităţii necesare disciplinării afectelor şi convertirii stărilor sufleteşti în ritual poetic. „Hai să cântăm şi hai să ni se ducă/ buhul în zare c-am rămas copii/…/ Să ne-mbrăcăm cu pânze de păianjen/ că sunt destule-n podul lumii – vechi”; „Când noaptea luna cade spre adâncuri/ încinşi cu duhul florilor de măr/ să ne-afundăm în limpezile ape/ şi să ieşim cu ea într-adevăr” („Baladă cu Nat King Cole”, pp. 15-16).
Adrian Frăţilă a izbutit să se disocieze de comilitonii întru „columnism” fie şi pe teritoriul magnific al «liricii patriotice şi sociale», la altitudinea năzuinţei spre o creaţie care să transgreseze ocazionalul, vibrând pe „supercorzile” perene-reprezentative, asimilate cu un apetit devorator, de tip occidental-oriental, reunite în fine sub semnul transmodernist, dar şi sub aura autocritică a „desfătării estetice”: „Dar Pegas nechează şi despică ora/ Vom aprinde oare zorile-mpreună/ Aripi fulgerate bat din altă lume/ să-mi deschidă cerul frunţii. Noapte bună!” („Balada poetului balcanic”, pp. 17-18); „Dacă eşti drept şi cauţi în cuvinte/ corăbii subţiate suveran/ fii oaspetele stându-mi dinainte/ precum un rege simplu din ocean” („Balada ploilor ce urcă”, p.19); „Ia semnul forma cerului întreg/ sub care-ncep o pantă să cobor/ chiar dacă nu-ndrăznesc să-l înţeleg” („Baladă în oglinda retrovizoare”, p. 21).
Cine citeşte o baladă se dumireşte imediat „cum şi de ce se învaţă frumuseţea”; şi acest aspect, fiindcă a avut primul contact autentic şi germinativ cu realitatea esenţială a literaturii. Or, Adrian Frăţilă manifestă o hipnotică onestitate în meseria de a fi poet, în artizanatul cel mai bazal şi mai prosper al poeziei dintotdeauna. Pentru un baladist de viţă nobilă, poezia e un suprem instrument de cunoaştere. El reacreditează axioma că în „aleph”-ul poeziei xistă suficientă forţă gravitaţională pentru a coagula totul, pentru a-l atrage inescapabil în vortexul poemului şi în vortexul crierii despre poem.
Baladişti remarcabili au explorat şi au exploatat fiinţa concretă a culturii cu instrumentul metapoeziei/ transpoeziei. Dar cum? Aceasta fiind întrebarea, să ofer automat şi răspunsul cuvenit. Cultura reprezintă pentru ei un «corp viu», în acest sens poezia sesizează acest corp, îi tratează afecţiunile, îl adoră, îl supraveghează (abuzând uneori de permisivitatea lui), îi transgresează limitele, ca să-i pună pe receptorii vii în starea de a gândi (şi a regândi statutul cu o pedagogie erotică iminentă – n.m.). Iar sistemul nervos al acestui corp al culturii, cel care-l învaţă să gândească şi să iubească, a fost, este şi va fi: poezia. Citez, ca să nu se işte discuţii. În baladele lui Adrian Frăţilă „Ecranul cu sosiri pulsează verde/ Plecările scrâşnesc pe osul frunţii”; „Trec şinele adânc prin carne vie/ Semnale sângerii înţeapă zarea –/ rană prescrisă pentru vindecarea/ lui Dumnezeu de agorafobie”; „Răbdarea subţirimilor decide/ în urma trenului să curgă sare” („Balada trenului”, p.22). Alegoria arată că trenul e poezia, răbdarea e reflecţie, subţirimile sunt acumulările calitative ale intelectului, iar sarea e înţelepciunea dobândită. „Oh solzii tăi (ai drumului – „neostoit balaur” – adică vortex – n.m.) m-au luminat că-n toate/ un pumn de sare-i cât un pumn de aur” („Balada bătrânului vameş”, p. 23). Poetul începe un vis pe care nu-l suportă, aşteaptă „să curgă milenar ca în poveşti”, cu o „miazăcarte” în mâini, călăuzit de amintirea unor ţări uscate, „atins de cântec şi singurătate” fiindcă-i cuvântul „de lacrimi şi iubire”. Săpând „în propriul ochi/ pe semnul timpului care îngheaţă/ în figurine până le” dezgroapă. „Şi cum în ele nu există viaţă/ să rotunjească lacrimilor stropi/ un jind se-aprinse către suprafaţă/ din ritualul tulburatei gropi/ Se face-aşa ca o deschisă poartă/ prin care nimeni, nimeni n-a trecut” („Baladă arheologică”, p.27)… Aici îmi arog cutezanţa de a aprecia că Adrian Frăţilă a trecut prin ea, s-a întors, şi iar s-a încumentat să cerceteze dincoloitatea, şi iar a revenit în contingent, dar mai „aplicat” întru resuscitarea memoriei vârstelor culturale/ poetice anterioare lui, de un panteism şi de o „condensare” la loc a civilizaţiei în cultura pură care este poezia lumii.
ION POPESCU-BRĂDICENI
