Accente polikratice – Utopia şi absurdul în cotidian

66
Signature --- Image by © Royalty-Free/Corbis

Utopia este o însuşire, o categorie filosofică şi o aserţiune care ne împresoară cu o determinare feroce şi ni se impune cu un aplomb incredibil de insistent, fără a observa aceasta, ca pe o obligaţie sau o imixtiune în viaţa noastră, datorită faptului că se manifestă cu o obiectivitate ce nu poate fi contestată.
Absurdul opus utopiei întâlnim în orice: în viaţa de zi cu zi, în politică, în societate, în cultură, în idei şi concepte, în relaţiile dintre oameni, între convivii de pe întreg globul pământesc, în relaţia cu divinitatea. Aceasta este o realitate, iar absurdul încearcă să elimine utopia.
Termenul de absurd apare prima dată utilizat în critica teatrală, pe la mijlocul anului 1850, din necesitatea de a defini teatrul de avangardă, noul teatru al momentului, care răsturna toată teoria existentă în acel moment referitor la teatru. Dintre reprezentanţii acestui nou tip de teatru alături de Beckett, Adamov se numără şi compatriotul nostru Eugène Ionesco. Acesta din urmă introduce şi terminologia de absurd metafizic, dar şi de absurd moral (unul voit de om).
Deşi Ionesco nu agrea termenul de teatru absurdului, gândind că termenul este în afara categoriilor esteticului. Şi totuşi acesta s-a impus până la urmă, iar piesele sale de teatru: Cântăreaţa cheală, Scaunele, Rinocerii, Regele moare, Ucigaş fără simbrie şi altele sunt reunite sub această denumire, dar Eugène Ionesco considera că spiritul pieselor ne apare a fi „o formă de igienizare intelectuală, o modalitate de a menţine spiritul în gardă, un refuz de a se preda sensurilor prestabilite, adevărurilor manipulatoare, condiţiilor impuse din exterior”. Era suspicios în ce priveşte ideologiile, de stânga de dreapta, chiar şi cele religioase – credea că faţă de toate „trebuie păstrată distanţa, pentru ca să nu se producă o contaminare utopic-ideologică, pentru ca literatura, arta în general, să slujească dreptatea într-un mod abstract, nu adevărurilor ideologice, de est sau de vest, ci adevărului pur şi simplu – nu literaturii cu mesaj, nu literaturii angajate, ci să genereze un nou umanism care să însemne sfârşitul utopiei”.
Teatrul absurdului reprezintă o întoarcere la tradiţii vechi, arhaice chiar, încadrându-se, am putea spune, la un fel de transmodernism. Şi cine nu doreşte puritate în toate?!… Cel mai greu este în politică, în idei şi concepte, în relaţiile dintre oameni. De ce?… Pentru că există o raţiune ordonatoare – care este o utopie ademenitoare a ordinii. Trăim într-o lume heterotropică, cu spaţii ce coexistă şi cu poveşti multiple, cu profunzimi obscure ale fiinţei viscerale, tocmai acelea ce trebuie înlăturate.
Utopia din politică se demonstrează în fiecare zi. Cum să faci egalitate deplină între popoare, între toţi membrii societăţii, între religii, între idei şi concepte, în cultură, între est şi vest, lucruri care nu pot fi practic parodiate şi demontate având logici comune nefaste, de care omul ţine cu dinţii. Ori absurdul se leagă de oniric, de utilizarea satiricului cu efecte comice şi groteşti sau de explorare a iraţionalităţii visului tocmai pentru a sublinia incongruenţa realităţii. Ionesco afirma: „o operă literară de valoare trebuie să se afle la intersecţia timpului cu eternitatea, în punctul ideal al universalităţii”. Este necesar ca universul să se echilibreze şi să domnească armonia cosmică în toate privinţele.
Vasile Ponea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here