Trista şi dureroasa acţiune genocidică a lagărelor de exterminare naziste, din Germania lui Hitler, reprezintă şi azi o amintire care nu se uită şi nu se va uita niciodată.
Ca atare, într-un pamflet, recursul la o asemenea figură de comparaţie îţi vine uşor sub condei. Reciteam zilele astea romanul „Leagănul respiraţiei” al Hertei Muller.
Ori alt roman „Arhipelagul Gulag” al lui Alexander Soljeniţîn, unde este vorba despre dislocarea prizonierului din prezentul său gangrenat politic.
„Procesul” lui Kafka se situează în aceeaşi zonă, iar, dacă avântul şi cuvântul satiric e prea înalt, poţi, la o adică, transforma ironia şi invectiva (care ţin de retorica literară) într-o jicnire a cuiva.
De fapt, în pamfletele mele de comentator politic, din seria de „Accente polikratice”, tonul uneori drastic, dur, imperativ, urzeala textuală a alegoriei şi parabolei, de sorginte a sarcasmului „noir”, ar putea supăra pe nişte politicieni contemporani (recte inclusiv pe cei ce fac azi jocuri politice imorale, murdare, antidemocratice, totalitariste, în frunte cu candidatul Klaus Iohannis, cel care se laudă în campania prezidenţială că a distrus/ că va elimina din spaţiul public/ politic/ P.S.D.-ul şi pe pesedişti – n.m.) am curajul şi onestitatea necesare a-mi cere public scuze, dar dublat în continuare de inevitabilele „acuzaţii” halucinante, şi de-o parte şi de alta.
Să luăm din biblioteca-mi ionaionică o cărticică de buzunar a lui Pierre Zémor despre „Comunicarea publică”.
La paginile 143-147 găsim, ca subcapitol, comunicarea personalităţilor politice între ele. Când ea lipseşte – şi aici se încadrează noncuplul Iohannis-Dăncilă – relaţia cu cetăţeanul se degradează, iar acesta respinge practicile clasei politice. Consecinţa: nici 50% nu vor vota în turul al doilea al prezidenţialelor.
Ea-i urmare a unui aspect mârşav: responsabilii politici nu se preocupă de problemele cetăţenilor; ei par preocupaţi doar de propriile lor interese.
Ceea ce practică unii politicieni îi (a)duce în postura de victime ale fenomenului cuştii lui Faraday: autoizolarea. Mesajele partidelor fac obiectul unei medieri sociale în descreştere.
Ba mai mult, este abolit dialogul cu contracandidatul (de pe locul doi ?! – n.m.) cu o obrăznicie explicabilă doar prin nerespectarea canonului tradiţional electoral.
Dar Klaus Iohannis pare foarte puţin afectat de aceste evoluţii. Arbitrajul între oferta politică pe care o reprezintă şi formularea acesteia este defect, ba chiar… rupt în două, deci casă bună nu fac.
Autenticitatea emiţătorului s-a pierdut. Conducătorul politic, adesea fascinat de putere, funcţie etc. cedează tentaţiilor malefice. Deci nu poate fi eludată responsabilitatea sa pentru un asemenea comportament ineluctabil şi ireversibil.
Diagnosticul meu este că avem de-a face – îl citez pe Zémor – cu „practici personale şi politicianiste ale jocurilor puterii” (Zémor, 2003, 145).
Iar „politicianismul” este, în viziunea lui C. Rădulescu-Motru, o acţiune abuzivă prin care omul politic reuşeşte să transforme instituţiile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea interesului personal. Dar despre celebra carte a lui C.Rădulescu-Motru voi comenta data viitoare (C.Rădulescu-Motru, 1938, 3).
Ion Popescu-Brădiceni,comentator politic
Bibliografie:
Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Arca Metanoia; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2016
Pierre Zémor: Comunicarea publică; Institutul European, Iaşi, 2003
C.Rădulescu-Motru: Politicianismul; Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1938
