Motto: „Omul prost şi lemnul strâmb nu-l poţi îndrepta”
„În lumea lui măruntă şi mizeră, ilustrul „autodidact” de cartier mărginaş se simte un inspirat, ba chiar un geniu nu îndeajuns de proslăvit, premiat la nivel naţional ori chiar mondial. În secret, s-au auzit ceva zvonuri, aspiră la Nobel (a Bob Dylan de pildă, cel tradus cu chiu cu vai în româneşte de Mircea Cărtărescu – n.m.) sau să publice măcar la „Humanitas”.
Monstruosul personaj se bucură de o nesperată glorie locală, întrucât azi titlurile care se cam dau după ureche (şi după uleiul care unge şi după limba care linge nişte ipochimeni de politruci troglodiţi).
Împarte xeroxuri, după articole care-l superlaudă, scrise de câteva „ilustre” voci critice (importante, ca şi el, doar zonal – n.m.) printre care abia de numeri niscaiva excepţii: una dintre ele m-a încredinţat c-ar versifica prea lejer, deseori în gol; că imaginarul său e cam primitiv şi sărac în lecturi; că aşa numita lui metafizică ar fi vulgară; că folclorismul e prea abundent în textura transretorică ş.a.m.d.
Încolo, ce să mai adaug: că-i un intrigant (periculos crede el – n.m.); că are obsesia plagiatului, că tot e la modă; că ştiinţele literaturii îi sunt completamente străine (ba chiar paralele); că e un cârtitor şi un bârfitor oripilant, alunecos, hilariant şi gonflat. Individul acesta – tot încearcă să mă lămurească, odată pentru totdeauna – heteronimul meu Ioan Protagoras Basileul – e un profitor ordinar de conjuncturi uneori favorabile (ce-i drept) dar cu comiterea unor nedreptăţi flagrante”.
„Lipsit de orice semnificaţie paradigmatică – îşi continuă monologul interlocutorul meu într-atât de revoltat – acest pigmeu (care, repet, se autoînchipuie zmeu-paraleu – n.m.) se tot strofocă să-şi dea el însuşi o importanţă mult mai pregnantă (eventual mai vizibilă – n.m.) decât s-ar fi cuvenit. Te încredinţez că, urmărindu-ţi reacţiile indiferente (poate în secret şi dispreţuitoare, gest care dacă ar fi real, te-ar condamna automat negreşit – n.m.).
Vezi tu, un asemenea ins, neşcolit academic se zbate ca peştele pe uscat. Simte că se sufocă dacă nu-şi aruncă zoaiele pe o persoană, dacă nu-i face rău vreunuia net superior lui profesional şi intelectual etc.
Îşi arogă merite inventate, limbajul îi e înspre zerobarat, caracterul îi e infect, stilul de a fi trădează o maliţiozitate malefică. E incoerent mai mereu în pseudo-demonstraţiile care nu pot depăşi cinci-şase biete propoziţii dezarticulate, înglodate într-o limbă de lemn jenantă şi jegoasă”.
Tăcând, parcă ambiguu, Ioan Protagoras Bazileul mă bate frăţeşte pe umăr: „Dragul meu, noi să fim sănătoşi, că lumea de azi îi al naibii de ticăloasă. Noi să ne guvernăm „oazele meritocratice”, că gunoaie în jurul nostru băltit sunt destule şi Oraşele n-au atâţia oameni care să le strângă chiar de-peste-tot.
Ce naiba! Nu te enerva, căci cazi în ipohondrie! Şi poţi cădea şi în idiosincrasie! Dă-i în aia măsii de ticăloşi şi perverşi, făţarnici şi libidinoşi!”
Eu martor la acest monolog (şi actor în scenă) nu-mi pot însă înăbuşi amarul şi scârba de cretina proximitate şi izbucnesc „Urăsc din toţi rărunchii vorbăria imbecilă, superfluă şi strivitoare, asfixiantă, a majorităţii. Îi urăsc cumplit pe cei care participă la mecanica goală a existenţei, incompetenţi în a agrea ceremonialul simplu, încărcat de discreţie şi sobrietate.
Iar mie, numai mie, deocamdată, singurătatea, tăcerea şi simplitatea îmi ţin loc de etică, metafizică, estetică.”
– un pamflet de Ion Popescu-Brădiceni –
