Accente polikratice – A PROSTI, PROST, PROSTIE…

355

În DEX, cuvântul prost, proastă, proşti, proaste este şi substantiv, şi adjectiv. Ca substantiv înseamnă om lipsit de inteligenţă, fără judecată, fără minte, nătărău, nerod, tont, prostănac. Mai denominează un om care se încrede uşor, naiv, credul, pe care să-l poată duce cineva de nas. Ca adjectiv se referă la o persoană fără ştiinţă de carte, neînvăţată, ignorantă, lipsită de rafinament, dar şi la una simplă şi neevoluată. Mai califică şi o fiinţă umană de condiţie socială modestă, din popor, de jos, de rând. Adesea adverbial are sensul de – citez „care nu este aşa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcţional etc)”, de necorespunzător, nesatisfăcător, sau în legătură cu verbul a vorbi, de stricat, incorect. Când descrie situaţii, ştiri, întâmplări, folosim termenii de neplăcut, nefavorabil, nenorocit; vremea poate fi şi ea proastă, adică tot nefavorabilă, rea. Într-o meserie, profesiune, poţi fi prost, adică: nepriceput, nepregătit, neîndemânatic până te pregăteşti corespunzător ca să faci faţă măcar unor standarde ridicate. Vorba proastă poate fi înţeleasă ca fiind una îndrăzneaţă sau injurioasă.
Acelaşi DEX din 1975[1] mai conţine noţiunile de prostatic, tot adjectiv (care trădează prostie, simplu, naiv), prostănac, prosteală (încercare de a înşela, de a amăgi, a păcăli pe cineva), prostesc (de calitate inferioară, fără valoare, de rând), a prosti (verb de conjugarea a IV-a) şi care se traduce, când referenţiază despre oameni, ca verb reflexiv, prin a-şi pierde puterea de gândire, inteligenţa, prin a se tâmpi, prin a-şi pierde cumpătul, dreapta judecată, prin a se zăpăci la cap. Când lucrurile devin proaste, atunci încep şi ele a-şi pierde din calităţi, din valoare, a nu mai corespunde scopului pentru care au fost create. Ca verb tranzitiv, a prosti semnifică a induce pe cineva în eroare, a-l duce cu vorba, a păcăli, a înşela. Substantivul prostie are drept echivalentă starea celui lipsit de inteligenţă sau de învăţătură, starea omului prost. O altă concretizare este cea de faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare,dar şi cea de vorbă, faptă (sau lucru lipsite de seriozitate, de importanţă); o prostie poate fi însă şi un fleac, o absurditate, o inepţie.
În „Mic dicţionar enciclopedic”, regăsim substantivul şi adjectivul prost, proastă ca provenite din limba slavă şi înseamnă lipsit de inteligenţă, nerod, lipsit de învăţătură, ignorant, lipsit de rafinament, simplu, de calitate inferioară, ordinar. În aceeaşi sursă bibliografică apare şi ca adverb: care nu este cum trebuie, necorespunzător, nefavorabil, neprielnic, dăunător, rău, incorect. Când se referă la veşti sau întâmplări se traduce prin producătoare de mâhnire, supărare, durere, iar într-o profesiune, dacă eşti prost, prin asta se înţelege că eşti fie nepriceput fie neîndemânatic. Acelaşi M.D.E.[2] mai cuprinde noţiunile de prostănac (mărginit la minte, nătâng, care vădeşte prostie), de prostesc (adică lipsit de logică); verbul a prosti este echivalent, ca reflexiv, cu sensul: prin a-şi pierde puterea de a raţiona, a deveni prost, prin extensiune a-şi pierde cumpătul, a se zăpăci. Lucrurile poate sunt clasate astfel când îşi pierd din calităţi, din valoare, când se degradează. A prosti, ca verb tranzitiv, înseamnă a face pe cineva să-şi piardă judecata, a amăgi, a înşela. Prin termenul de prostit se presupune că te comporţi ca fiind buimac, uluit, îndobitocit, înşelat, amăgit.
În DEX (supliment)[3], verbul «A PROSTI» reapare pentru a-i nominaliza pe oamenii care au o comportare nenaturală, afectată, plină de mofturi, de pretenţii, ca şi pe inşii care se fandosesc, se izmenesc.
În D.S.L.R.[4], sinonimele cuvântului prost sunt o grămadă; eu am numărat peste 200. Verbul a prosti are, şi el, 63 de sinonime. Substantivului prostie îi corespund 58 de sinonime.
Într-o „Parenteză” Tudor Arghezi scrie în „Polemica”: „Nici o tagmă de slugi nu-i mai proastă, ca aceea a servilismului intelectual, remarcat mai ales în polemică, unde «răspunzând», cum e vorba, te faci interpretul, de la portar, al domnului care sună şi comandă”[5].
Hora de băieţi a aceluiaşi scriitor începe cu un umor satiric strict specific: „Într-o ţară care-a fost / Era mare cel mai prost / Bi-ba, ba-ba. / Li-ba, la-ba / Ţara unde-i bun tutunul / Avea proşti unul şi unul. / Bi-bo, bo-bi / Ri-bo, ro-bi”[6]
Hâtrul Ion Creangă compusese şi el o poezie cu tâlc filosofic descendent din antichitate: „Când mă ia lumea-nainte, / Ori de prost, ori de cuminte, / Ori de bine, ori de rău. / De asta habar n-am eu: / De-mi zice cuminte, / Lumea ştiu că minte // De mă ia de bine, / Nu mă simt în mine! / De mă ia de prost, / De când sunt am fost. / De mă ia de rău, / Acolo sunt eu, / Cu tot neamul mieu.”[7]
Constantin Brâncuşi a fost de asemenea preocupat de prostie. Citez cele trei reflecţii aferente: „Prostia noastră este lucrul cel mai de preţ. Pentru ea ne-am ucide tatăl, mama, vecinul şi pe toţi ceilalţi. Prostia noastră este substanţa care ne face şi trăim şi fără ea nimic n-ar exista pentru noi şi iată-ne la capătul oricărui raţionament”. „Când are chef, toată lumea este şi proastă, şi inteligentă”[8]
Să nu uit: Imnul României se intitulează „Deşteaptă-te române!”
Ion Popescu-Brădiceni

Note bibliografice:
1. Academia R.S.R., Institutul de lingvistică din Bucureşti: Dicţionarul explicativ al limbii române; editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975; conducătorii lucrării: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche; pp.753-754
2. Mircea Mâciu, Nicolae C.Nicolescu, Valeriu Şuteu, Gheorghe Timcu, Vasile Văcaru (coordonare generală): Mic dicţionar enciclopedic; Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag.1381
3. Academia R.S.R., Institutul de lingvistică din Bucureşti: Supliment la Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX-S); ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988
4. Luiza Seche şi Mircea Seche: Dicţionarul de sinonime al limbii române; ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, pp.756-758
5. Tudor Arghezi. Scrieri (44). Paranteze. Addenda; Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G.Călinescu”, Bucureşti, 2003, volum îngrijit de Mitzura Arghezi şi Traian Radu; pp.90-91
6. T. Arghezi: Versuri; ediţie şi prefaţă de G.Pienescu, cu o prefaţă de Ion Caraion, ed. Cartea Românească, 1980, vezi vol. I. ciclul Hore, Horă de băieţi, pp.237-238
7. Ion Creangă. Opere; ediţie de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuşi; Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p.294
8. Sorana Georgescu-Gorjan: Aşa grăit-a Brâncuşi; ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2012, pag.314

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here