Duminica a doua după Rusalii, numită şi a Sfinţilor Români, se binecuvântează prin Pericopă Evanghelică, datorită faptului că în calendarul Bisericii Ortodoxe Române există o zi specială pentru cinstirea tuturor sfinţilor români, potrivit hotărârii Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, pentru a cinsti numele celor care s-au ridicat spiritual pe acest pământ al patriei noastre şi care au rămas în conştiinţa românilor ca oameni sfinţi şi ca modele de urmat.
În acest fel, şi noi, românii, avem datoria de a ne cunoaşte sfinţii, de a-i cinsti cum se cuvine pe “cei mai buni şi mai drepţi dintre noi”, după cum bine îi numea pe sfinţi marele cărturar Nicolae Iorga. De aceea, pornim de la premise că prin aceşti “eroi ai credinţei”s-a împlinit lucrarea Duhului Sfânt în Biserica românească de-a lungul veacurilor de îndelungă vieţuire creştină.
“Aduceţi-vă aminte de cei ce v-au grăit vouă Cuvântul Lui Dumnezeu”!
Cercetând sinaxarele Bisericii, vedem că şi noi, românii, avem înaintaşi vrednici de cinstire, de pe aceste meleaguri sau veniţi aici, încă din primele secole după Hristos, întrucât Sfântul Apostol Andrei şi Sfântul Apostol Filip, cei ce au propovăduit Evanghelia în Dobrogea şi în împrejurimi, au avut ucenici care, la rândul lor, au avut alţi ucenici mărturisitori ai credinţei în Hristos. Într-un cunoscut sinaxar al tuturor sfinţilor cunoscuţi şi cinstiţi în această Duminică închinată lor, amintim, pe lângă marii Apostoli mai sus amintiţi, pe Sf. Ioan Casian din Dobrogea (pe 29 februarie), pe Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic de la Durostorum (Silistra) (13 ianuarie), pe Sf. Bretanion, Episcopul Tomisului (25 ianuarie), pe Sf. Mucenici Montanus preotul şi soţia sa, Maxima (26 martie), pe Sf. Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie), pe Sf. Teotim, Episcopul Tomisului (12 aprilie), pe Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 mai), pe Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), pe Sf. Mucenici: Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (4 iunie), pe Sf. Niceta de Remesiana (24 iunie), pe Sf. Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie) şi Sf. Mucenic Emilian de la Durostor (18 iulie), pe Sf. Cuvioasă Parascheva (14 octombrie), pe Cuviosul Dimitrie cel Nou (27 octombrie), pe Sf. Grigorie Decapolitul şi pe Sf. Mucenic Dasie (20 noiembrie), pe Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie), pe Cuviosul Nicodim de la Tismana (26 decembrie), ca şi Sf. Irodion de la Lainici, cel sfinţit anul acesta, precum şi mulţi alţii, asemenea lor. Cinstirea sfinţilor are ca temei îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cei ce v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7). Se cunoaşte că la data de 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al BOR a hotărât canonizarea a 19 călugări şi călugăriţe, preoţi, ierarhi, şi domnitori, şi generalizarea cultului lor ca sfinţi români, stabilind şi data cinstirii lor în calendarul ortodox. Este vorba de Cuviosul Ioan de la Prislop (13 septembrie), Ierarhul martir Antim Ivireanul (27 septembrie), Preoţii mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie), Călugărul Antonie de la Iezeru-Vâlcea (23 noiembrie), Călugărul Daniil Sihastrul (18 decembrie), Călugărul Gherman din Dobrogea (29 februarie), Ierarhul Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie), Ierarhul Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), Ierarhul Leontie de la Rădăuţi (1 iulie), Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie), Călugărul Ioan Iacob Hozevitul (5 august), Călugăriţa Teodora de la Sihla (7 august), Domnitorul Constantin Brâcoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele sfetnic Ianache (16 august).
“Întru pomenire veşnică va fi dreptul”! (Psalmul 111, 6).
Cu aceeaşi ocazie s-a hotărât proclamarea solemnă a generalizării cultului sfinţilor români canonizaţi în 1950 şi proclamaţi cu cinstire locală: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfinţii cuvioşi mărturisitori Visarion, Sofronie de la Cioara şi Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie), Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie), Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Mitropoliţi ai Ardealului (24 aprilie). A fost proclamată totodată generalizarea cultului sfinţilor autohtoni care au vieţuit pe teritoriul României sau, fiind născuţi în alte părţi, au fost martirizaţi pe aceste locuri şi sunt cinstiţi ca sfinţi şi de alte Biserici Ortodoxe. În ultimii ani au mai fost canonizaţi şi alţi sfinţi români, oameni cu o viaţă deosebită, o viaţă dăruită credinţei şi vieţuirii în Hristos, pilde vii pentru generaţiile ce au urmat timpurilor în care ei au trăit. Suntem datori să-i cunoaştem, să-i cinstim, să-i preţuim şi să-i pomenim în rugăciunile noastre, pentru că ei sunt şi vor rămâne adevăratele repere morale de care acest popor are atâta nevoie. Ştefan cel Mare şi Sfânt a intrat în conştiinţa românilor ca sfânt, înainte de a se pronunţa Biserica; am putea adăuga un şir mare de sfinţi români proslăviţi de Dumnezeu în diferite chipuri. Avem asigurarea psalmistului David când zice: “Întru pomenire veşnică va fi dreptul!” (Psalmul 111, 6).
Sfinţii români ne cheamă şi pe noi la mărturisirea credinţei…
Un alt semn care ne luminează credinţa întru cunoaşterea unui sfânt este neputrezirea trupului şi răspândirea unei miresme mai presus de miresmele pământeşti, aşa cum a fost Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi alţi sfinţi din decursul veacurilor. Tocmai ignorarea acestor valori ale poporului nostru este o greşeală gravă, căci renumele lor ne arată, nouă românilor, dar şi celorlalţi, valoarea acestui popor şi trecutul de seamă al acestui neam, prin faptul că o istorie adevărată nu poate să-i “uite” pe cei care au strălucit în trecut prin viaţa lor deosebită. Sfinţii români ne cheamă şi pe noi la mărturisirea credinţei, la trăirea ei în adâncul fiinţei noastre. Să le urmăm pilda vieţii plină de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru şi oricât de grele ar fi vremurile, oricât de mari sunt lipsurile materiale, să nu ne lepădăm de credinţă, să-L mărturisim pe Mântuitorul Hristos, chiar cu preţul vieţii noastre, căci Dumnezeu este cu noi şi minunat este întru Sfinţii Săi. În Duminica Sfinţilor Români, ne aducem aminte şi de modul cum Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită pe pământul ţării noastre! Noi nu am fost creştinaţi într-un anumit an, la comanda împăratului sau domnitorului. Noi, românii, nu avem un an al creştinării noastre, pentru că la noi creştinarea nu s-a făcut de sus în jos, ci de jos în sus, începând cu oamenii simpli, cu soldaţii creştini din legiunile romane venite în Dacia, cu negustorii, iar apoi cu monahi şi cu cetăţenii din oraşele mai mari. Întrucât a fost lent, dar profund în răspândirea sa, creştinismul la români a dovedit că este un creştinism cu rădăcini adânci în sufletul poporului român şi a rezistat în timpul invaziilor popoarelor migratoare, astfel încât a rămas acelaşi creştinism ortodox latin răsăritean al ţării noastre şi după invaziile popoarelor migratoare. Prin sfinţii noştri străromâni şi români, cunoscuţi şi necunoscuţi, Crucea lui Hristos a devenit lumina botezului şi vieţii poporului român.
Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască!
Credinţa poporului a rodit duhovniceşte şi în cultura noastră creştină, în civilizaţia noastră, dar mai ales în mulţimea sfinţilor martiri, a sfinţilor cuvioşi şi cuvioase din mănăstiri, în mulţimea ierarhilor sfinţi, a domnitorilor sfinţi, apărători ai credinţei, dar şi în mulţimea mamelor şi taţilor cunoscuţi şi necunoscuţi pe nume, care au postit şi s-au rugat, care au mărturisit credinţa în vremuri grele, care au construit biserici şi mănăstiri, crescând copiii lor în iubirea Lui Hristos şi în iubirea de Biserică şi de neam. Dar, să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărât, pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sunt vrednici de chemare, adică pe aceia pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Cu alte cuvinte, să nu fim nepăsători faţă de chemarea Lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu frică şi smerenie la mântuirea noastră! Dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pămînt, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi, pentru a înţelege dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Astăzi, mai mult ca oricînd, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mântuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, cât mai curată şi cât mai sfântă. Apoi, să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creaţi. Desigur, taina Bisericii începe odată cu întruparea sau înomenirea Mântuitorului Iisus Hristos, când firii Lui omeneşti se comunică şi se împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască. Dar, ceea ce se realizează în Mântuitorul Iisus Hristos ca împărtăşire a vieţii dumnezeieşti naturii Sale omeneşti se extinde prin lucrarea Sfântului Duh în oamenii care cred în El, iar, tocmai această extindere a vieţii Lui Hristos în oameni este taina Bisericii dreptmăritoare.
Prof. Vasile Gogonea
