În acest fragment de Jurnal, Grigore Pupăză relatează despre ciuntirea Românei Mari de către Rusia hrăpăreață… Raptul l-au constituit Basarabia și Bucovina de Nord. Azi, aceste file de Jurnal de front par neverosimile. Dar ele sunt totuși mărturii de istorie neagră, tristă, totalitară. Aspectele notate în agendă de Grigore Pupăză ne-au fost confirmate, în urmă cu două decenii, de Sabin Popescu-Lupu (pe numele-i de reputat romancier: Sabin Velican, autorul unei capodopere precum Docan)
(D.Gr. P. și I.P.B.)
28 Iunie 1940
Zi întunecată, ca sufletul întregii Ţări Române, ca sufletele noastre ale ostaşilor ce am stat 4 luni degeaba, de veghe la graniţa de Est. Azi s-a săvârşit o tragedie istorică: Ciuntirea României Mari de către Rusia hrăpăreaţă. A smuls din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, Basarabia şi Bucovina de Nord. Aseară, ocuparea poziţiilor pentru război. Conducătorii au găsit inutilă orice încercare de rezistenţă, de aceea n-am luptat. Au fost cedate fără luptă, fără sânge. Aseară am plecat spre Corneşti pe o vreme rea de tot; azi am revenit, iar, la Teşcureni; am împachetat materialele şi suntem gata de drum.
Pe marginea drumului de la ieşirea din satul Teşcureni-Bălţi; scriu acum, în amurgul acestei zile, cea de pe urmă noutate, cronica celei de pe urmă zi trăită pe pământurile Basarabiei.
Mi-e atât de greu de durere sufletul, simt că aproape nici nu pot să leg şirul de vorbe pentru a prinde tot sensul tragic al acestei clipe. De fapt, orice vorbă, cât de cuprinzătoare, nu va fi…..
O învălmăşeală nemaipomenită… soldaţii trişti.
Populaţia civilă plânge plecarea noastră şi aşteaptă cu genele înrourate regimul tiranic al comunismului rusesc. Mi-arunc ochii în jur; privesc, pentru cea de pe urmă oară, pământul sfinţit de războinicii ostaşi ai lui Ştefan cel Mare. Mi se pare că un murmur de dincolo de mormânt se ridică pentru a protesta pentru această grozavă nedreptate ce se face. Buciumaşii orheieni, străjerii din Cetatea Hotinului, a Tighinei, a Cetăţii Albe şi Chiliei rostesc tăcut, de dincolo de mormânt, blestemul lor negru… Îi auzim cum gem …în noi se ridică puternică hotărârea de a ne plânge în faţa Cerului şi dacă nici acolo nu se va auzi dreptatea noastră, vom pune mâna pe arme şi ne vom face-o singuri. Și parcă aud în murmurul de plânset al semenilor ce vor pune peste câteva zile gâtul în jug străin, acelaşi cântec cu ecou de dincolo de veac, sfâşietor în accentele lui:
„ Prutul ista ni desparte
Prutul ăsta n-ari……
Dar ne-am pune noi cândva
Şi cu gura l-om seca”
Cei care vor trece curând Prutul, vor jura: „ne vom întoarce, când împrejurările vor fi mai bune decât acum, să ne luăm ceea ce este al nostru”.
Mă auziţi, oameni care aţi uitat şi Dumnezeu şi de dreptate? Va trebui să ştiţi aceasta! Duc cu mine o brazdă din pământurile acestui sfânt tărâm românesc, frământat cu sângele şi sudorile martirilor în lungul veacurilor de suferinţă. Dacă voi sfârşi viaţa, merită dezrobirea acestui ţinut, pe pământul mormântului meu să-mi fi aşternut această brazdă. Duc în gând viziunea acestui pământ şi iureşul războinic al frământatei noastre istorii. În auz îmi sună ropotul de copite al călăreţilor moldoveni alergând spre Nistru.
Veţi cunoaşte, nu peste multă vreme, revărsări româneşti pentru a repara nedreptatea ce ne-o faceţi astăzi.
II
31 August 1940(Sâmbătă)
Deşteaptă-te, Române!
În acest fragment, Grigore Pupăză relatează despre altă zi de doliu pentru Neamul Românesc. Smulgerea Transilvaniei de la sânul matern, România Mare. De data aceasta evenimentele ni se înfățișează în toată grozăvia Diktatului de la Viena. Retrăind cumplitele clipe, autorul de Jurnal de front demască „jugul unguresc peste Transilvania noastră”.
Iar noi, D.Gr. P. și I.P.B. dedicăm și acest episod celor 100 de ani de la nașterea României Unite. Memorialul durerii lui Grigore Pupăză trebuie să rămână, cu litere de foc nestins, în amintirea fiecărui cetățean român.
(D.Gr. P. și I.P.B.)
Batalionul gorjenilor merge în Ardeal. ,,Aş fi vrut să rostesc vreun cuvânt de „adio Transilvanie”, în auz însă mi-a năvălit în marşul cadenţei de ostaş, marşul Deşteaptă-te, Române!
Batalionul se retrage şi în data de 6 septembrie 1940 se aflau la Ciucea, la Castelul lui Octavian Goga.
În timp ce eram în curtea castelului, pe linia ferată trecea un tren militar. Un grup de T.R-işti cântau De ce m-aţi dus de lângă voi”, cu melodia –i sfâşietor de tristă. Doamna Goga a apărut la fereastră şi a salutat.
Zi de doliu pentru întreg Neamul Românesc …Jumătate din Transilvania noastră pentru care au luptat, au plâns şi s-au jertfit şiruri întregi de generaţii, în urma hotărârii arbitrajului germano-italian de ieri de la Viena trece în mâinile ungurilor. Ştirea este confirmată şi de postul de Radio Bucureşti. Este adevărată şi este nespus de dureroasă pentru tot sufletul românesc. Şiroaiele de lacrimi nu mai contenesc…Am cunoscut acest pământ prea mult. L-am cunoscut ca învăţător în Chichişa Sălajului; l-am cunoscut prin peregrinările tinereţii mele. Este românesc.
Mileniul trecut de suferinţă sub apăsarea maghiară, n-a putut să piardă pe Românii din aceste locuri…Parcă ar muri cineva dintre ai mei; parcă ar muri ceva din mine, atâta sfârşire lăuntrică simt acum. Poate că dacă nu aş fi cunoscut colţişorul acesta de ţară, Sălajul, durerea mea nu ar fi atât de mare astăzi.
Cunosc însă oameni, de acolo, din Chichişa şi din alte sate. Cum se vor jelui ei acum de amar! Şi sfâşierea mea e şi mai cruntă când gândesc la copiii de Români pe care i-am învăţat carte, copiii aceia care plângeau când le vorbeam despre moartea groaznică a lui Horea şi Cloşca. Ce vor zice ei acum? Cine le va mai da mâine lumina românească?
Îi văd pe toţi, aşa cum erau: Sestraş Florian, Elec Augustin care erau în fiecare dimineaţă la mine în cameră la Pop Atanasie, unde eram găzduit şi cu ei toţi ceilalţi…îi îmbrăţişez pe toţi în lumina celui mai senin gând. Pe ei vor încerca ungurii să-i piardă…Mă întreb, vor avea ei tăria să reziste?…
Retrăiesc clipele în care glasul meu răsuna în clasa aceea a şcolii de la Chichişa…Ce se va auzi de acum înainte acolo? Revăd banca de lângă sobă, acolo unde din priviri s-a născut dragostea pentru Olim; colţul străjeresc lucrat de mâna noastră; colţul dinastic; centru de interes. Revăd dealurile din stânga şi dreapta Văii Agrijului; drumul străjuit de şirul de salcâmi, în freamătul cărora a început să glăsuiască tăria iubirii pentru Olim…Apusurile şi răsăriturile de soare la poalele Mureşului…
Le revăd pe toate,vii ca şi cum aievea le-aş avea acum în faţă. De fiecare e legată o părticică din sufletul meu…Şi lacrimile îmi întunecă privirile când ştiu că de acum, toate acestea nu vor mai fi pentru mine decât vedenii de amintiri, că nu le voi mai revedea niciodată, în realitatea lor.
Doamne, Tu care vezi zbuciumul lumii întregi, înţelegi zbuciumul care frământă azi suflarea românească? Ai torturat destul acest neam! De ce laşi ca nedreptatea să-i frângă mişeleşte trupul? Doamne, străjer al tuturor puterilor lumeşti, de la Tine aşteaptă mântuirea Neamul Românesc, pe care puterile pământului încearcă să-l piardă. Sub icoana de pe peretele căsuţelor româneşti pierdute prin munţii Ardealului, aici, astăzi, ard candele şi curg şiroaie de lacrimi…
Jugul unguresc peste Transilvania noastră…Nu ştiu, de ce, văd iar pe vârfuri de munte, geniile răzmeriţei aprinse de Iancu şi aud parcă din vale în vale răsunând buciumul Moţului…
Aş fi vrut să rostesc vreun cuvânt de ,,adio” Transilvanie, în auz însă mi-a năvălit în marşul cadenţei de ostaş, marşul ,,Deşteaptă-te, Române!”
Scriu aceste rânduri în casa ţăranului român Ion Albu din comuna Brusturi, judeţul Bihor. Venisem aci să-i apărăm. Încercasem, însă, să ne apărăm în faţa ameninţării germano-italiene, şi aşteptam ordinul de plecare. Tot timpul, cât eu am scris, în camera de alături, a fost un vaiet de jale al familiei. Fetiţa Viorica de 14 ani spune mereu că nu vrea să rămână la unguri.
