Îl ştiu pe Alexandru V.Alexandru din primii ani de după Revoluţie. A fost un ziarist prodigios, însă memoria mea îl reţine ca pe un cronicar literar fie comentând cărţi de poezie fie de proză şi chiar manuale universitare ori tratate de cercetare ştiinţifică (vezi articolul, excelent, despre „Discul de la Phaistos” al lui Ion Mocioi). I-a întâmpinat onest şi entuziast pe tinerii debutanţi (vezi Silviu Doinaş Popescu: Amiază pe mare), fără urmă de invidie şi cu o bună intuiţie a valorii.
A fost – o vreme, înainte de a se retrage din tumultul cotidianităţii publicistice şi politice – membru nelipsit al „Cafenelei Hermenutice” târgujiene, a editat ziare şi reviste cu o energie ce părea inepuizabilă.
L-am reîntâlnit în urmă cu vreo două-trei săptămâni în sediul Tipografiei Prodcom Târgu Jiu, una din cele mai performante şi mai moderne din ţară şi care în aceste zile cunoaşte o „remaniere” de imagine şi dotare. Îi tipărise lui Alexandru V.Alexandru două romane. Două. Le-am primit cu autograful de rigoare: „Vrerea destinului” şi „Casa fără adresă”.
„Vrerea destinului” l-am citit primul şi, mărturisesc, oarecum fără de voie, m-a captivat. Iniţial, am crezut că ar semăna cu modelul predaian, apoi cu cel sadovenian, apoi cu cel american (post-)modern. Am crezut degeaba, întrucât, în cele peste 270 de pagini Alexandru V.Alexandru este un scriitor absolut senzaţional.
Ţese dezinvolt o tramă, urmăreşte, sigur pe unelte şi limbaj, un fir de intrigă cu meandre şi răsturnări de situaţie neaşteptate. Personajele ies în relief din plasma naraţiunii, iar dialogurile sunt percutante, ca trase de o armă la foc automat.
Trepidantă, palpitantă, acţiunea te ţine în tensiune, în suspensie, intri în povestire ca-n labirint, într-o lume absurdă. La un moment dat, eroii romanului trec prin infernul puşcăriilor comuniste, sunt torturaţi de gardieni bestializaţi, maşini de ucis ale unui regim criminal, postkafkian şi ultranazist.
Prototipul pare iniţial desprins din nuvela „Comoara” a lui Ioan Slavici (unele asemănări se străvăd totuşi) dar iluzia e spulberată rapid de pana maestrului (de combinaţii, de concepţie istorică panoramică, de aspecte de frescă şi rurală şi urbană) cam ca în maniera romanelor interbelice ale lui Cezar Petrescu, G.M.Vlădescu, ori în cele încă puţin cunoscute ale lui Sabin Velican (vezi „DOCAN”) din anii 1990-2000.
Be rebrerian, ba brebanian – e un fel de a te pronunţa –, stilul lui Alexandru V.Alexandru e unic şi identitar. Incluzându-l într-o paradigmă alături de Liviu Rebreanu ori Nicolae Breban, nu-l acuz de mimetism fie şi (in)voluntar, ba dimpotrivă, îi admir imaginaţia şi frenezia ecriturală, fantezia năucitoare şi inventivitatea, plăcerea unui diegesis spectaculos, diacronic şi semantic.
Finalul este al unui „policier” din celebra colecţie „Enigma” dar crimele în cascadă survin fenomenologic, învăluite într-un mister permanent, de un tragism antic, căci maniera de redactare împrumută elemente din recuzita dramaturgiei (à la manière de Camil Petrescu, Mihail Sorbul?) încât „Vrerea destinului” chiar ar putea fi dramatizată cu succes garantat.
Blestemul comorii şătrarilor polonezi, rezidenţi în Oltenia de Nord, însuşită (galbenii-s ochii Dracului, nu?) după un carnagiu german asupra bieţilor ţigani nomazi, migratori şi liberi în spaţiu, zdrobiţi sub şenilele tancurilor, mă întorc, însuşită deci de familia lui Gheorghe Oprean şi folosită în scopul propriei parveniri sociale şi îmbogăţiri prea rapide, avea să cadă năpraznic asupra comunităţii locale de sub Dealul Palăncii şi Peştera Călugărului.
Morala romanului e ostensiotică, dar ar putea fi rezumată simplu: aurul aduce nenorocire şi pedeapsa supremă: trecerea Styxului. Pistolul Mariei Topolska, o erinie (Nemesis) descinsă din mitologia antică, îşi face datoria.
Apropo: arhetipurile stau pe dedesubtul naraţiunii ca izvoare gata să izbucnească la suprafaţă. Iar munca dragului meu prieten şi gladiator de lupte, un pic uitat, Tiberiu Grigoriu, căruia-i cer spăşit iertare, n-a fost în zadar. Dimpotrivă, biblioteca de proză a Gorjului literar a mai câştigat o operă nemuritoare. În genul celor aparţinătoare lui Agârbiceanu şi Coelho.
un comentariu de I.P. Brădiceni
