În Duminica a 29-a dupa Rusalii; Ap. Duminicii a 28-a: Coloseni 1, 12-18; Ev. Luca 17, 12-19 (Vindecarea celor 10 leproşi), glas 7, voscr.10, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, când sărbătorim şi «Odovania praznicului Botezului Domnului», din textul Sfintei Evanghelii, prin parabola vindecării celor 10 leproşi, desprindem faptul că recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite, ar trebui să înnobileze sufletul adevăratului creştin, dacă cele ce în sufletul său sunt pătrunse adânc de credinţă şi de o dragoste adevărată faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele! Omul credincios şi smerit nu poate rămâne străin la binefacerile primite şi nu poate fi liniştit dacă nu-şi arată recunoştinţa faţă de binefăcătorii săi! Sfânta Evanghelie ne aduce în faţă, printr-un exemplu concret, această datorie înaltă faţă de cei care ne fac bine, iar, din învăţătura sfintei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în atotbunătatea Sa şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi, trăitorii în această lume! De multe ori, ne punem întrebarea firească: de ce omul nu este recunoscător lui Dumnezeu şi de ce omul nu este recunoscător faţă de aproapele, faţă de binefăcători? Răspunsul, conform Sfinţilor Părinţi, este unul singur: închipuirea de sine şi autosuficienţa orgolioasă a firii omeneşti! Şi această patimă rea, care de multe ori nouă ni se pare că n-o avem, aceasta este aceea care ne face pe noi, beneficiarii darurilor dumnezeieşti, să nu mai fim recunoscători şi mulţumitori faţă de binefăcătorii noştri, adică, să ni se pară că merităm cu prisosinţă ceea ce ni s-a dat, că am meritat sănătatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, am meritat cam tot ce-am primit. Şi atunci, dacă am meritat, de ce să-I mai mulţumesc? Ei, aceasta nu e nimic altceva decât, aşa cum am spus, închipuirea de sine a firii noastre, iar, omul de azi e plin de închipuirea de sine, mai ales că Dumnezeu este îngăduitor şi nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci, doar, tăinuieşte partea Sa, arătând-o pe cea a omului!
Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne! Şi, văzându-i, El le-a zis: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”!
Aşadar, ne-a ajutat Preabunul Dumnezeu să ajungem în Duminica aceasta, a 29-a dupa Rusalii, prima după ce au trecut sărbătorile de iarnă şi iată că ne întâlnim cu textul Evangheliei, când Mântuitorul Iisus Hristos i-a vindecat pe cei zece leproşi: «În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care au stat departe şi care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne! Şi, văzându-i, El le-a zis: ,,Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”! Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: ,,Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam”? Şi i-a zis: ,,Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit”! (Luca 17, 12-19). Deci, aşa cum se poate înţelege din Evanghelie, recunoştinţa este aceea pe care trebuie s-o avem fiecare dintre noi faţă de Preamilostivul Dumnezeu. Iar, când omul găseşte motiv de îndreptăţire, atunci el nu mai este recunoscător şi mulţumitor! Şi să reţinem lucrul acesta, că Sfinţii Părinţi spun clar că atunci când omul găseşte motiv de îndreptăţire, nu mai este recunoscător faţă de nimeni. Pentru că îndreptăţirea nu este nimic altceva decât o fiică a mândriei. Când omul este cuprins de această patimă, de acest păcat al mândriei, atunci vine şi îndreptăţirea şi atunci cu greu se smereşte şi cu greu recunoaşte că cineva i-a făcut bine, greu recunoaşte puterea şi autoritatea lui Dumnezeu. Căci omul, în general, fuge de sub autoritatea lui Dumnezeu din cauza îndreptăţirii care sălăşluieşte întru el şi tendinţei omului de a se îndreptăţi mereu în faţa lui Dumnezeu. Îndreptăţirea aceasta este un rod al mândriei, al închipuirii de sine. Şi, dacă e să-i căutăm originea, nu o găsim decât în raiul desfătării, unde Adam, după ce a căzut, s-a îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu. Eva, strămoaşa, și ea s-a îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, deci, ambii s-au îndreptăţit și au dat vina unul pe celălalt, nerecunoscând păcatul, vinovăţia lor! Pentru că omul devine recunoscător şi mulţumitor faţă de Dumnezeu şi faţă de cei din jurul lui, atunci când se cunoaşte pe sine! Pentru că altfel, pe om îl pândeşte păcatul! Iar, păcatul este ca o lepră care întunecă şi mărgineşte sufletul omului! Aşa cum un om stăpânit de o boală cumplită nu poate să se mai gândească la altceva decât la necazul și la neputinţa lui, aşa şi păcatul, atunci când îl stăpâneşte pe om, îl mărgineşte şi îl face de a nu mai ieşi din acea stare disperată și nu poate să se mai adune şi să mulțumească Bunului Dumnezeu, căci nu mai vede raza de lumină. Lumina întru omul bântuit de boală, nu mai străluceşte, pentru că el se vede numai pe el, ca şi omul mândru care se vede numai pe el. Pe când omul care-şi recunoaşte păcatele sale, îl vede pe cel de lângă el mai bun și totodată vede bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, iar, când omul cunoaşte bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, atunci, el devine recunoscător şi mulţumitor la un Dumnezeu îngăduitor ce nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci, doar, tăinuieşte partea Sa, arătând-o pe cea a omului!
,,Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit”!
De aceea, să fugim de păcat, pentru că păcatul uşor vine şi greu se mărturiseşte, căci diavolul vine cu o armă care este a lui, ce se cheamă amânarea. Diavolul nu-ţi spune să nu te spovedeşti, ci îţi spune s-o laşi pe mai încolo, nu îţi spune să nu faci fapta aceea bună acum, ci îţi spune că o s-o faci mâine sau în altă zi, iar, în felul acesta, nu face nimic altceva decât să-l prindă pe om. Atunci când ne dăm seama de greşeala pe care o facem, de păcatul pe care l-am săvârşit, să ne grăbim în a spune Mântuitorului Hristos: am greșit, Doamne, iartă-mă! Şi atunci când ne recunoaştem vina, uşor Îl recunoaştem și pe Stăpânul nostru, pe Dumnezeu nostru, ca Domn şi Stăpân al tuturor! Mântuitorul nu spune: „Te-am vindecat”, ci: „Credinţa ta te-a mântuit!”, deci, câtă mărinimie în cuvântul acesta, ce învăţătură înţeleaptă pentru noi toţi! Și ce mustrare mândriei omeneşti! Vedem, aşadar, cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa! Dumnezeu nu tună şi nu fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu-i blesteamă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm¬bogăţit cu avuţiile Mele? Unde sunt biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde sunt părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde sunt învăţătorii şi savanţii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde sunt bolnavii pe care i-am vindecat? Unde sunt păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat, ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai nouă? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit, Îmi mulţumiţi numai nouă? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre şi doar unul îngenunchează slăvindu-Mă?”. Ce bine ar fi dacă ne-am da noi, creştinii, seama de mulţimea și felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă, atunci ne-am întoarce alergând către El, i-am cădea în genunchi și I-am mulţumi din clipa aceea și până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul dintre noi! Să facă Bunul Dumnezeu ca aceste gânduri din Evanghelie, să ne fie nouă, tuturor, prilej şi îndemn de a fugi de păcat şi de îngustimea păcatului, de îndreptăţirea de sine! Facă Bunul Dumnezeu ca noi toţi să ne găsim mulţumitori și recunoscători faţă de Cel Care ne-a dat viaţă, faţă de Cel Care ne poartă nouă de grijă, de Preabunul Dumnezeu, fiindcă, atunci când noi credem în a lui Hristos purtare de grijă, El atunci ne poartă iubire, ca un Dumnezeu îngăduitor ce nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci, doar, tăinuieşte partea Sa, arătând-o pe cea a omului!
HRISTOS S-A NĂSCUT! LA MULŢI ANI!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
