REPERE AUTUMNALE – Sfârşit de transhumanţă

807

O îndeletnicire veche de milenii, ce este un prilej de bucurie pentru cei ce o practică, dar şi pentru cei veniți să ia parte la această sărbătoare deosebită, marcată prin cântece şi dansuri populare specifice. În cele ce urmează vă vom reaminti câteva date şi informaţii ce atestă vechimea acestui fenomen:

Munții Carpați nu au despărțit niciodată românii din Oltenia de cei din Ardeal. Din vremuri imemorabile, crescătorii de oi din Carpaţi, practicând păstoritul transhumant, au purtat de o parte şi de alta a muntelui, pe întreg spaţiul românesc, odată cu turmele lor, obiceiurile, portul, dansul şi cântecele lor, întemeind noi aşezări în spaţiul cuprins între Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, prin aceasta întărind legăturile de limbă şi cultură ale poporului roman.
Documente, mărturii şi opinii, unele chiar de pe vremea dacilor, sunt extrem de importante pentru această activitate desfășurată de români, cu precădere de cei din spaţiul montan.
În anul 1622, cancelarul Nicolas Bethlen face o descriere amănunţită a păstoritului practicat de românii din Transilvania, care ”trăind slobozi îşi duc turmele lor până în locurile băltoase de la marginea Dunării”.
În anul 1785, cu ocazia unei călătorii în Ţările Române, Jeremy Bentham ia cunoștință de viața şi ocupațiile autohtonilor şi scrie unor prieteni din Anglia pentru a-i chema să studieze fenomenul transhumanței.
Petru Maior, cunoscut istoric transilvănean, a studiat cu mare atenţie transhumanţa şi a constatat că oierii din satele carpatine îşi petrec cea mai mare parte a vieţii umblând prin locuri străine în căutarea locurilor de păşunat, ”ei vin vara pe munte, pe urmă trec în Moldova sau Valahia şi aşa vânzând lână şi brânză îşi chivernisesc averea lor”.
George Bariţiu, om politic şi istoric român, face dese referiri în scrierile sale despre cei ce trăiesc din creșterea oilor purtate prin cele trei provincii istorice.
Ciobanii din zona Novaci-Baia de Fier, după cum consemnează documentele medievale, ajungeau cu turmele lor până în munţii Dalmaţiei. Dacă vom pătrunde mai adânc în istorie, se pare că triburile pastorale ce plecaseră din Carpaţi au ajuns până în Africa din timpuri îndepărtate. Pliniu cel Bătrîn (24-79 e.n.) naturalist, istoric şi literat roman, scria că în părțile de sus ale Nilului trăiește un trib cu numele de Dachi, iar lângă acesta, un alt trib, cu moravuri şi credințe pelasge, ce îşi spuneau ”macrobi”, adică cei ce aveau viața veșnică. Ori în acea perioadă era foarte cunoscut faptul că dacii credeau în viața veşnică, în trăirea şi după moarte.
Conform documentelor visteriilor, în perioada 1831-1855, ciobanii din 150 sate transilvănene îşi trimiteau turmele la păşunat în Tara Românească şi Dobrogea. Cercetătorii au apreciat că şi pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali cam tot atâtea sate erau alcătuite din familii de ciobani.
În anul 1847 ia ființă Plaiul Novaci, ca punct de inventariere a oilor trecute de cei din Ardeal în Ţara Românească. Dacă pe atunci era un singur loc de trecere a turmelor de oi, în anul 1851 iau fiinţă alte puncte numite plaiuri la Fântâna Banatului, Poiana Gruiului, Buliga şi Florile Albe.
Odată cu păstoritul, s-a născut şi dezvoltat o adevărată industrie ţărănească bazată pe produsele şi serviciile oferite de creșterea oilor. S-au format centre specializate în prepararea brânzei şi untului, în confecționarea sumanelor, chimirelor, cergilor, hamurilor şi a stofelor de lână. Obiectele de îmbrăcăminte confecționate în așezările pastorale de la poalele Parîngului şi Vîlcanului se exportau până în Anatolia (Turcia). Acest lucru a determinat saşii din Cisnădie, prin breasla lor de postăvari, să încerce să impună restricţii pentru meşteşugarii olteni pentru a nu-şi pierde monopolul.
La începutul secolului XX, geograful şi călătorul francez Emanuel de Martonne a efectuat ample cercetări în teren. Atunci a constatat că păstoritul era într-un regres, se dezvoltaseră meșteșugurile, târgurile şi oraşele, ce au atras forţa de munca de la sate. Şi totuşi, Martonne a fost entuziasmat de crescătorii de oi din satele montane pe care le-a vizitat. Iată ce scria acesta: ”Muntele nu este în afara cercului de activităţi omeneşti. Harta ce ni-l arată ca pe un pustiu nu se potriveşte cu realitatea ce se desfăşoară sub ochii privitorului ce cutreieră înălţimile Carpaţilor. De la satele moşnenilor la pădurile vecine, şiruri de care încărcate cu şindrilă şi butuci coboară până toamna târziu în mersul liniştit al boilor. Dar exploatarea pădurilor este puţin lucru faţă de viaţa păstorească ce însufleţeşte vara pe înălţimile munţilor. Numai cel ce a întârziat în amurg pe un creştet de munte de unde aude sunetul tălăngilor şi clopotelor de oi şi vite şi focurile de la stâne, îşi poate de seama de activitatea ce se desfăşoară în cele câteva luni când munţii cei înalţi sunt locuiţi”.
Mugurel Petrescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here