Multe dintre micile interprete de muzică populară din Gorj, care fac numele judeţului cunoscut în ţară, sunt pregătite de Camelia Argint, profesor de canto popular la Şcoala Populară de Artă din Târgu-Jiu.
Despre dăruirea sa ca profesor ştiu toţi cei care i-au văzut elevele pe scenă şi pe ea, în sală, plângând de emoţii. Însă cum a început să cânte şi ce a însemnat, de fapt, muzica populară în viaţa sa, aflaţi în acest interviu.
REP: Aveţi mulţi ani de experienţă în acest domeniu şi dragostea pentru muzică şi-a pus amprenta asupra destinului dumneavoastră. Aţi început ca interpretă şi apoi ca profesoară…
C.A.: Da, am început ca interpretă, am început să cânt de mică, dar cântam muzică uşoară. Îmi plăcea foarte mult muzica uşoară. Dar, ulterior, întâlnindu-l pe soţul meu, şi el era cu muzica populară, a început să îmi placă. Oricum, muzica uşoară era un fel de hobby pentru mine. Eu mi-am dorit să devin medic. Mă pregăteam pentru medicină, mergeam la Timişoara dar s-a întâmplat o nenorocire, a murit soacra mea. Apoi ne-am căsătorit şi am început cu muzica populară, a început să îmi placă. M-am căsătorit la 18 ani, foarte tânără. Apoi am început să ascult foarte mult Maria Lătăreţu. Am avut şi ocazia să întâlnesc pe domnul Costel Handonescu, de la Palatul Copiilor, fosta Casă a Pionierilor. M-a învăţat foarte multe. Am început să cânt uşor uşor.
REP: Treceaţi de la muzica uşoară la muzica populară, fiind două lucruri total diferite. Cât de greu v-a fost şi cine a observat că aveţi o voce bună pentru muzica populară?
C.A.: Soţul meu. El a făcut şcoala de muzică şi a cântat de copil. M-a ajutat foarte mult. Am cântat şi, în 91 am devenit profesor de muzică. Am început să lucrez la Clubul elevilor după care am trecut la catedră. Am lucrat până în 2002 profesor de muzică, la catedră. Predam la clasele V-VIII. Şi din 2002 am trecut la Şcoala Populară de Artă ca profesor de canto.
REP: Cum se împacă pasiunea pentru muzica uşoară cu cea pentru muzica populară? Bănuiesc că încă mai ascultaţi muzică uşoară cu plăcere.
C.A.: Cum să se împace? Foarte bine… aveam preferaţi. Îmi plăcea foarte mult Angela Similea, îi ştiam tot repertoriul, toate cântecele. Ascultam Abba, Bonny M, Phoenix, toată ziua la mine în casă era muzică. După ce am trecut pe populară, iar, de dimineaţă până seara muzică. Apoi am început repetiţiile, era normal. Şi mereu, când eram acasă, veneau vecinii şi mă încurajau. Îmi spuneau să cânt că am voce frumoasă. Şi acum ascult şi muzică uşoară. La mine în bucătărie tot timpul radioul este dat pe muzică. REP: S-au schimbat multe în muzica uşoară românească, există voci mai noi, unele bune, altele mai puţin bune. Dumneavoastră v-aţi păstrat preferaţii?
C.A.: Da…îmi place muzica bună. Ascult orice muzică bună. Le-am spus şi elevelor mele că nu trebuie să asculte numai muzică populară. Trebuie să asculte orice muzică este bună şi de calitate. Acum am mai mulţi preferaţi din muzica românească. Îmi place foarte mult Monica Anghel, îmi plac mulţi.
REP: În muzica populară aveţi preferaţi, sau există interpreţi care vă „ating” mai mult la suflet?
C.A.: Îmi place foarte mult să ascult Maria Lătăreţu. Eu când sunt acasă tot timpul caut şi ascult cântece pentru fetele mele, care merg mereu la festivaluri. Caut multe doine, pentru că doina este proba de foc într-un festival. Şi am început să caut pentru repertoriul fetelor dar şi al meu.
REP: În procesul de alegere şi triere al cântecelor pentru repertoriul elevelor, cât este experienţă şi cât este urechea muzicală? Să ştiţi să alegeţi ce se potriveşte fiecărei fete…
C.A.: Bineînţeles că trebuie să aleg ce se potriveşte. La o voce mică, adică cu lambitus mic, nu poţi să îi alegi o piesă cu lambitus foarte mare. Şi vezi la fiecare dacă îi merge şi o hăulită. Nu toate fetele pot cânta o hăulită şi atunci alegem aşa ceva doar pentru cele la care li se potriveşte. Hăulita este specific gorjenească şi implică anumite glote specifice Gorjului şi sunt foarte greu de cântat. Cunoscându-le de atâţia ani de zile, pentru că sunt elevele mele din clasa I, a II-a şi acum sunt domnişoare la liceu, ştiu ce li se potriveşte. Plus că ne-am legat. Dincolo de relaţia profesor-elev suntem foarte bune prietene.
REP: Le-aţi văzut, profesional vorbind, cum cresc. Ce înseamnă pentru dumneavoastră acest lucru?
C.A.: E un lucru extraordinar. Când fetele merg la festivaluri, eu mă feresc să merg cu ele pentru că eu sunt mai emotivă şi le transmit şi lor. Spre exemplu la festivalul de la Ponoare nu am mers cu ele şi a doua zi, la premiere, chiar mi-au spus că bine că nu am fost, că mă agitam. Le transmit şi lor emoţiile. Soţul meu se duce peste tot cu ele. El le încurajează. De mers, nu merg cu ele. Merg decât atunci când chiar trebuie, când merg foarte departe.
REP: Spuneţi că aveţi mai multe emoţii decât ele. Atunci când trebuie să mergeţi şi dumneavoastră la festivaluri, staţi cu ele în culise sau mergeţi în sală şi le priviţi ca ceilalţi spectatori?
C.A.: Nu, stau în sală, nu stau lângă ele, pentru că sunt foarte agitată.
REP: Cu toate astea cred că trăiţi muzica şi emoţiile chiar şi de pe scaunul dumneavoastră din sală…C.A.: Da, absolut. Când le văd pe scenă şi când le văd cum cântă şi cât de frumos, plâng.
REP: Acum aveţi o generaţie de fete valoroase, pe care le pregătiţi la Şcoala Populară de Artă din Târgu-Jiu. Multe dintre ele sunt premiate la festivaluri judeţene sau naţionale.
C.A.: Da, am o generaţie foarte bună. Sunt foarte bune aceste fete. Dar le-am spus şi lor, pentru că, în afară de Mădălina Barbonie, toate au cam aceeaşi vârstă, între 13 şi 16 ani, şi le-am explicat încă de la început că ele concurează între ele. Era inevitabil. Şi le-am învăţat să nu fie invidioase, să se bucure de succesul celeilalte. Juriul, chiar dacă le place pe toate, nu le poate da premiu la toate. Şi de asta unele sunt premiate la un festival, altele la alt festival. Am avut noroc de jurii corecte. Iar repertoriul trebuie să îl alegi bine şi să fie bun de la început. Nu contează la ce fel de festival participi, trebuie să fii mereu la fel de bine pregătit. Orice concurs este, până la urmă, concurs. La festivalurile mari, când mergem în ţară, rotesc fetele între ele. Pentru că nu le pot lua pe toate o dată. Şi ele înţeleg, pentru că nimeni nu îţi acceptă foarte mulţi concurenţi de la Gorj. Trebuie să fie din toate zonele.
REP: Acum vă împliniţi mai mult ca profesor decât ca şi interpretă…
C.A.: Să ştii că sunt invitată la foarte multe emisiuni de folclor împreună cu fetele mele. Şi producătorii mă întreabă „Camelia, de ce tu cânţi doar două piese? Cântă mai multe…” şi eu am întrebat de ce. Dacă fetele mele cântă câte două, atunci şi eu cânt tot două. Şi vreau să îţi spun că nu am mai intrat în studiou să înregistrez de foarte mult timp…deşi cu ele intru. Unele dintre ele au mai multe cântece înregistrate decât mine. Am un CD înregistrat de mult şi apoi câteva cântece, dar nu mai am timp, pur şi simplu. Acum ele sunt importante pentru mine. Vreau să spun că, pentru Ansamblul „Maria Lătăreţu”, i-am zis domnului director să lase o fată în locul meu. Le-am zis şi lor că au o şansă pe care foarte mulţi nu au avut-o. Ca elev, mai ales când eşti un copil, să cânţi cu un ansamblu folcloric este mare lucru. Şi vreau să spun că eu nu cer foarte mult. Eu vreau câte puţin. Din puţin în puţin. Paşi mici dar siguri. Vreau ca fetele mele să câştige festivalurile mari din ţară. Şi vreau multă sănătate şi pentru mine şi pentru ele.
Dorina CIOPLEA
