O poemă-elogiu, de Ziua Culturii Române – de Ion Popescu-Brădiceni – Lui Mihai Eminescu

1440

Peste florile de prun se revarsă cerul brun. Peste florile de tei levitează anii mei. Și cu-același înțeles la mijloc de codru des ies din pajiștea cea sfântă păsările și cuvântă.
Înc-un soare dintre lacuri apare adus de veacuri și-al lor soarele din șes toate tâlcurile-și țes. Numai omul după leacuri opropsit de-atâtea fleacuri ce politica-i provoacă precum porcii de la troacă, dus cu ochii peste Criș, din hugeac de aluniș peste Dunăre și Prut, dintr-un paradis pierdut, tot mai crede-n libertate dragostea să și-o arate. Zarea poate s-o dezmierde doar cu ochii lui de verde. Zarea poate s-o adune cu privirile-i străbune și s-o ducă din desiș la voiosul luminiș. Trist dar crâncen numai râul obosit își rupe brâul să-l arunce peste mare punte-n lung să desfășoare. Să clădească mas de noapte între ierburile coapte Afroditei ca să doarmă în frunzișul plin de larmă. Află lume, viața altă, luminiș de lângă baltă. Altă voce, altă horă, Floarea florilor ca noră prințului din Ipotești să-i răsară la ferești.Alte neamuri aprig saltă care-n trestia înaltă se-ntomnează ca lumina. Iar poetu-i ca albina. Și se lasă cu uimirea peste toți dumnezeirea. Maica plopilor din vale și-a găsit o altă cale și-n oglinzile-i rotunde legănându-se din unde chipul Luna i-l desfată trupu-i cast de mândră fată numai lui nu-l mai ascunde, în adâncu-i se pătrunde. Doar viorile de aur smulse-n coarnele de taur dorul ei în somn le doare și de Lună și de Soare, și de focul ce-o să zboare și de păsări călătoare, și de visurile grele, și de cerul plin cu stele, și de vârfuri de lalele, și de versuri – logostele ca-n șiraguri de mărgele, și de doru-aprins în ele, și de chipul dragei mele. Din făptura-i îngerească, toată limba românească a luat vlagă, măreție și-drept hrană-o moștenire pentru-a noastră Românie, pentru-ntreaga omenire. Iar condeiul lui de aur a fost paznic la tezaur. Eminescu-i stâlp de piatră, în Istorie și-n mit. Eminescu-i boltă, vatră, graiului reînvrăjit. Eminescu-i cartea-n care semnele țâșnesc din goluri cosmice să-ntemeieze spațiul-timpul din simboluri care-n temple să vegheze mersul vremii. Eminescu – și afirm cu tot firescu-de din slavă ne vorbește, desigur, tot românește, în cea limbă poezească, lumea să și-o însușească, în veci s-o sărbătorească.
Eminescu-i vână rară, transromantică-n eon, avatar fără egal lui Hyperion, Luceafăr guvernând peste imaginaruri, de din daruri, de din haruri, din amaruri și-aspirații, din adânci reverberații.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here