În analizele sale, psihologul tinde să recurgă la analogii sugestive cu manifestările de limbaj, pentru a contura o anume disponibilitate a tinerilor pentru actul de comunicare, deşi conduita verbală se regăseşte în comportamentul cotidian, chiar dacă specialistul, prin tot ceea ce face, nu reuşeşte să dea o definiţie precisă acesteia.
La fel procedează şi educatorul “de profesie”, cel care, de multe ori recurge la un raţionament analog pentru a-şi creiona concluziile menite să convingă. Iar exemplul clasic este bine cunoscutul argument imaginativ potrivit căruia ceasul îl arată pe ceasornicar, iar limbajul pe vorbitor. Într-o societate care se conservă prin valorile ei, oricât ar fi de evoluată sau involuată, dacă se consideră a fi alcătuită din oameni normali, fireşte, cel puţin până în zilele noastre, putem trage concluzia că educaţia joacă un rol esenţial, de supravieţuire, iar limbajul reprezintă expresia unei nevoi fireşti de a vehicula informaţii în interiorul comunităţii. Etiologii susţin că, într-un fel sau altul, până şi animalele se ocupă de “educaţia” progeniturilor, le învaţă să cânte dacă sunt păsărele sau să vâneze dacă sunt feline, să construiască un adăpost sau să scoată anumite sunete care exprimă dramatismul unei situaţii specifice. Desigur, educaţia este o necesitate firească, dar la oameni este şi o datorie faţă de cei care se formează pentru a deveni maturi. Deprecierea limbajului şi vulgarizarea acestuia reprezintă un simptom al degradării omului, iar când se întâmplă sau se urmăreşte distrugerea unor comunităţi umane, constatăm că este suficientă perturbarea instituţiilor educaţionale care s-au format de-a lungul timpului, pentru ca societatea să se prăbuşească într-un fel de prăpastie a neantizării. Putem constata că educaţia şcolară, făcând abstracţie de problemele educaţiei teoretico-ştiinţifice, devine tot mai dificilă, mai ales că unele şcoli trebuie păzite de organele de ordine, de jandarmi sau de către persoane plătite din buzunarul părinţilor, semn că dezordinea, actele de vandalism, indisciplina, obrăznicia, violenţele, beţia şi consumul drogurilor, nu sunt numai efecte ale educaţiei necorespunzătoare, ci au devenit şi cauzele care împiedică orice încercare de reglementare a stărilor actuale.
Despre vulgaritatea limbajului şi carenţele educaţionale în mediul familial
Încă din familie, schimbările fizice şi emoţionale din prima fază a adolescenţei reprezintă alte noi provocări cu care se confruntă copilul în devenirea sa, iar limbajul său capătă contur pe linia stimei de sine, pentru ca treptat, aderenţa la grup să devină una dintre nevoile specifice vârstei, când percepţia prietenilor asigură adolescentului un anumit statut faţă de aceştia, dar şi faţă de sine însuşi. Mai târziu, această trebuinţă se reia prin comunicarea la locul de muncă, adică în domeniul profesional, unde persoana învaţă să concilieze nevoia de socializare şi unde conlucrarea în echipă sau relaţionarea cu ierarhia completează afirmarea de sine printr-un comportament competitiv. În familie, ca şi în sfera vieţii cotidiene, căutarea ineditului se transferă adesea asupra limbajului şi a vulgarităţii acestuia. O sursă stabilă de pitoresc lingvistic pare să o constituie acum limbajul vulgar “învăţat” în familie, mai ales cel violent, având printre trăsăturile lor esenţiale tendinţa spre inovaţie, spre permanentă reîmprospătare. Elevii învaţă cele mai multe lucruri despre agresivitate, violenţă, vulgaritate, minciună, lipsă de scrupule, vedetism de la televizor şi din mediul familial. Sunt şi o serie de aspecte teoretice mai generale pe care le putem reţine din acest tip de abordare. Ele ilustrează orientări dintre cele mai productive astăzi, tocmai pentru că schimbă în bună măsură o paradigmă care a dominat multă vreme în studiul limbajului familial şi social. Trebuie să admitem că nu numai limbajul învăţat de la părinţi sau de la cei apropiaţi din familie poate fi caracterizat de interesul pentru menţinerea contactului şi de mecanismele imitaţiei. În cercetarea limbii vorbite, în genere, constatăm o utilă deplasare de la atitudinea firească de a transmite ceva, o informaţie venită de nu ştiu unde, potrivit căreia comunicarea este doar o transmitere de informaţii, iar prototipul discursului este strict denotativ, către o înţelegere mai largă a fenomenului, către o deplasare de la conţinuturi liber exprimate spre relaţia interumană dintre părinţi şi copii. În acelaşi timp, dincolo de asocierea pe care o putem face între inventarul lexical deschis şi tiparele sintactice stabile ale competenţei gramaticale, se dovedeşte tot mai vizibilă o altă zonă a limbajului, cea a combinaţiilor semi-clişeizate, a frazeologismelor, a structurilor produse prin imitaţie, contaminare şi destructurare. Conceptul de „vulgaritate în familie” este amplu şi cuprinde violenţa domestică, înţeleasă ca violenţă ce apare între parteneri, fie ei soţi sau concubini, dar şi violenţa asupra copiilor, bătrânilor sau altor rude.
Despre vulgaritatea limbajului şi carenţele educaţionale în mediul şcolar
Există o influenţă nefastă asupra copiilor, în ceea ce priveşte violenţa de limbaj domestică, potrivit unor organizaţii guvernamentale care au efectuat studii privind acest fenomen în România, mai ales că aceasta reprezintă o serie repetată de comportamente coercitive şi de atac fizic, sexual şi psihic pe care o persoană le manifestă faţă de cel de alături, în scopul controlării şi dominării acestuia, utilizând forţa şi profitând de incapacitatea de apărare a victimei, mai ales că aceasta include şi abuzurile de tip economic şi social. Este considerată violenţă domestică de limbaj şi cea făptuită asupra unui copil care a luat o notă slabă la şcoală! Deoarece funcţia principală a familiei este creşterea copiilor, aceştia au cel mai mult de suferit. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă de limbaj, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă, cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor! Într-o familie în care există violenţă de limbaj şi exces de vulgaritate, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază, nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată şi de dragoste sunt profund neglijate şi dezvoltă probleme de ordin fizic, emoţional psihologic, de comportament. Dacă în fazele de început ale educaţiei şcolare predomină violenţa verbală a profesorului asupra elevilor, democratizarea educaţiei a antrenat o depalasare a violenţei de limbaj către elevi, vulgaritatea canalizându-se şi dinspre elevi spre profesori. Analizate împreună, violenţa fizică şi cea verbală sunt două dintre cele mai des întâlnite tipuri de violenţă în şcoli, semn că vulgaritatea limbajului exprimă nivelul educaţiei tinerilor. Educaţia precară a multor adolescenţi pare a fi centrată pe o virulentă violenţă de limbaj, fenomen la care au contribuit familia, şcoala, industria divertismentului şi mass-media, deoarece pe internet apar zilnic filmuleţe în care protagonişti ai violenţei sunt elevi care îşi promovează „isprăvile” redate cu lux de amănunte.
Educaţia comunicării, printre cuvintele vulgare şi pline de violenţă de limbaj
Din ce în ce mai des observăm în comportamentul, vocabularul şi manifestările copiilor noştri cuvinte, gesturi, mimică, ton, încărcate de vulgaritate şi de violenţă de limbaj. Din păcate, orice nemulţumire, orice greşeală făcută cu sau fără intenţie, orice vorbă nepotrivită, orice neconcordanţă cu eul frustrat, tinde să se rezolve printr-o trimitere la…şi prin violenţă de limbaj. Problemelor tot mai complexe şi mai vechi ale lumii li se adaugă acum altele, mai noi, poate mai profunde, poate cu atingere mai mare la personalitate. Este vorba de problemele create de schimbări de ordin demografic, cultural, social, politic, administrativ, religios, teritorial sau profesional, în strânsă legătură cu migraţia forţei de muncă, pentru a căror soluţionare se recurge, de cele mai multe ori, la forţă, la violenţă, cei implicaţi uitând adesea că mai există şi o cale a tratativelor, una paşnică, civilizată, umană. Faţa nevăzută a multor probleme este că toate se petrec în prezenţa copiilor, toate li se înfăţişează într-un mod brutal acestora, iar multe dintre ele au ca protagonişti copiii deveniţi victime inocente, exploataţi ori pasaţi ca „mingi” de ping-pong de la un părinte la altul. Vulgaritatea limbajului se dezvăluie ca un spectacol violent şi dur prezentat copiilor pe stradă, în familie, în grupul de joacă, pe micile şi marile ecrane, în ziare şi reviste, mai ales că în toate acestea domină vulgaritatea, obscenitatea, violenţa cuvintelor, a gesturilor, a imaginilor, a tonului. Ştim că educaţia are o misiune dificilă în acest context, mai laes că ea trebuie să transmită cultura acumulată de-a lungul vieţii, pregătind în acelaşi timp un viitor pentru toţi imprevizibil. Societatea care se doreşte a fi nouă şi înnoitoare presupune noi provocări la care este nevoie de noi răspunsuri, de noi conţinuturi, de noi atitudini şi valori, de noi comportamente. De aceea, credem că trebuie reflectăm la atitudinile şi valorile representative, specifice pentru o educaţie a comunicării care transcende vulgarităţii. Este vorba atitudinea faţă de calitatea diferitelor mesaje, de evitarea unor mesaje incoerente, de evitarea vulgarizării limbajului utilizat de adulţi, de evitarea redundanţei verbale. Normele etice trebuie să împiedice alterarea comunicării, efectele negative ale acesteia, printr-o selecţie judicioasă a mesajelor, a canalelor, a emiţătorilor, a orelor la care se transmit, a formelor de comunicare, totul având rol reglator, de optimizare a procesului de comunicare şi de educare în acest sens. Pentru că vulgaritatea exprimă nivelul educaţiei tinerilor, de aici, se naşte în ritm alert necesitatea unei noi educaţii pentru comunicare, având în vedere faptul că procesul de comunicare este un proces complex, unul continuu, ireversibil, cu influenţe considerabile în plan cognitiv, afectiv şi relaţional.
Prof. Vasile Gogonea
