Figura de scriitor complet, totalist, a lui Ion Cănăvoiu, îmi persistă, efigial, în memorie. Fiecare propoziție, precum și fiecare vers, scrise de el, sunt menite să dăinuie. Era inteligent, avea umor, avea darul rostirii și harul replicii adecvate unei situații, aparent, disperate. Însă, cu (h)umoru-i fin, găsea mai mereu „epigrama” (epidrama) salutară, rezolva vreo „gafă” așa-zisă „involuntară” de „corectură” fiind, noi doi, un deceniu, colegi de birou, în tipografie, ai „Gazetei Gorjului”. Îi plăcea să joace table și șah; ba mă învățase și pe mine, pedagogic și „persuasiv”. În colțul buzelor avea zâmbetul „măștii” sociale și autoprotective, căci cu fabulele lui („Uneltele” îi fusese recitată de Radu Beligan la televiziunea națională – n.m.) din „Soarele cu dinți”) supărase regimul comunist „de tristă amintire” și dejisto-ceaușist.
Eu mi-l reevaluez ca pe un neomodern încă greu de epuizat ca stil și scriitură. Repet: poeticitatea cănăvoiană e invulnerabilă în fața asediului lui Kronos, căci Kairos îi e pavăză împotriva uitării. Tocmai fiindcă inconvenabila-i operă (auctorială) i-a apărut postum, e încă nevoie ca în numele identității ei dicționale (pe alocuri ficționale) și sub semnul inconfundabilei sale originalități literă cu literă, cărțile-i puține dar consistente ideatic și epistemologic, transretoric și paradigmatic, să fie, cu mai mult curaj, confruntate cu cele ale marilor săi contemporani: Tomozei, Ghelmez, Hagiu, Duțescu, Zărnescu, Romanescu, Doinaș, Șova, Dragoș, ș.a.
Poetomul păstra în el, ca și Titu Rădoi ori Constantin Duică, Nicolae Diaconu ori Artur Bădița, o eleganță a spiritului maiestuoasă însă, de dragul lumii, înfășurată în faldurile unor enigmatice, à rebours, tăceri… Discursul său, când se întâmpla să fie, era de fapt un „recurs la metodă”. Era o plăcere să-i urmezi șirul ideilor, butadelor și simultaneismul dedublărilor, în funcție de contextul (politic ori civic – n.m.).
Cuvintele sub aura condeiului său „plenipotențiar” se pliau pe formă și pe fond cu o dezinvoltură de magician ori de alchimist. Purtau însemnele unei oralități bimilenare – vorba lui Ioan-Aurel Pop – și mereu ținea a-mi reaminti că limba română a reprezentat, pentru românism, o fabuloasă filozofie de viață; că mărturia vechimii noastre, pe aceste meleaguri getodacice, e însăși valoarea și savoarea limbii noastre poietice, că dintotdeauna prin cultura lui populară poporul român a rămas constant apărătorul „locuirii poetice a acestui pământ” – cum zis-a Martin Heidegger într-unul din „tratatele” sale hermeneutice.
Accente polikratice
Ion Gugu cochetează cu epigrama, cu satira politică, cu poezia. Are cultură adecvată și în domeniul valorizării actului artistic. Spiritu-i umoristic găsește mai mereu replica inteligentă, câteodată, când e vorba de prostul mers al guvernărilor, și caustică.
Cumpără, când iese în oraș, Gorjeanul, Adevărul și câte o carte (de istorie, de geografie, de popularizare a științei), care se nimerește să fie și roman clasic, în funcție de actualitatea planetară, de problematica relațiilor interumane, de comportament meritocratic (ci nu obraznic, fără motivație).
A încredințat spre publicare deocamdată două epigrame și o satiră. (Ion Popescu-Brădiceni)
Popi și pruni
Lui Ion Popescu-Brădiceni
Sunt pe lume mulți Popești.
De la popi la pruni popești.
Hermeneut de dorești,
Doar la Brădiceni găsești.
Miracolul din Brădiceni
„Miracolul din Brădiceni”,
e cum o zi de armindeni.
Pe când armindenul se trece,
Miracolu-i la toate rece.
Ion Gugu
Bravos Națiune!
Ce ați votat cu succes
cu arta v-ați și ales.
Președintele de-acum
e mereu, mereu, pe drum.
Iar de țară nici nu-i pasă.
De izbeliște o lasă.
La hapsâni o dă s-o mulgă
cât o fi să le ajungă.
România mea de plâns,
ai tot strâns și ai tot strâns
ca o slugă la străini
și ești azi haită de câini.
Să dea boală-n toți
că-s niște netoți.
Ori cloacă de hoți;
să-i stârpești, nu poți…
Ion Gugu
