Cutremurele de pământ, știe toată lumea, sunt gestionate prin mila lui… Dumnezeu. Dar, când e să se aleagă praful, cei care dintotdeauna au partea de contribuție esențială la înfăptuirea dezastrului „pe porțiuni”, suntem chiar noi, trăitori de pe-o zi pe alta ai acestui pământ zguduit, la o adică, iată, chiar și la noi acasă. Cine-ar fi crezut s-avem și la Gorj cutremure ca la gazetă!? Doar pe o hartă seismică oficial omologată nu fuseserăm trecuți până acum…
Și, în chiar ziua întâiului cutremur, la Târgu-Jiu, fostul manager al Teatrului Elvira Godeanu, actorul Marian Negrescu, și-a anunțat oficial retragerea din viața publică a orașului în care s-a născut și căruia i s-a dedicat instituțional, trup și suflet. A creat aici o instituție nouă – un Teatru – care, pentru mai bine de 25 de ani – un sfert de secol – a fost singura „întreprindere culturală” unde s-a lucrat cu profitul la vedere, de față cu miile de spectatori. Însă, așa cum s-a ales praful de cam tot arealul românesc, trebuia să ne aliniem și noi timpurilor și-am ales, „în unanimitate”,… Teatrul. Și-n orașul nostru, Teatrul… nu mai există. S-a-nchis. Cel care i-a pus juridic bazele și i-a desenat o alură competitiv artistică în lumea noastră teatrală, după o viață dedicată exemplar, se retrage definitiv, înainte… de vreme. Și pleacă din oraș. Ce păcat! Constatăm cu tristețe că, păstrând dreapta măsură a lucrurilor, istoria se repetă… Și Brâncuși, după ce și-a terminat Lucrarea în orașul de baștină, unde la rându-i fusese invitat să facă ceva trainic și de durată, a plecat supărat pe toți și pe toate, fără să fi apucat să primească vreun mulțumesc din partea măcar a cuiva. Și nu s-a mai uitat înapoi niciodată.
Astăzi, ctitorul Teatrului Elvira Godeanu pleacă și el… În urma lui, instituția care încă are firma la vedere pe Strada Mare s-a închis. Până când? Nu știe a ne spune nimeni. Noul manager promite, din foile proiectului câștigător la masa verde, că se va axa în principal pe activități de întreținere și ordine interioară cu care să ocupe performant „timpul actorilor”. Începutul e, de bună seamă, mai mult decât de bun augur.
Din păcate, în orașul Capodoperei nu se întâmplă lucruri esențiale care să trezească interesul și mai ales să rămână, cumva, peste timp, în conștiința publicului. Nu mai departe, zilele ce urmează par a-i fi dedicate, în exclusivitate, lui Brâncuși. Organizate în marea lor majoritate de oameni nepricepuți, manifestările deja anunțate insistent și cu litere mari de tipar, sunt încropite pe genunchi și pe fugă, doar ca să justifice niște ștate de cheltuieli și niște… salarii. Prin comparație cu ceea ce se întâmplă la Craiova, unde, după o formulă intens folosită mai nou în media culturală a Băniei, „Brâncuși s-a născut a doua oară”, sau la Timișoara, orașul de-acum Capitală culturală europeană – ca să dăm doar două exemple concurente –, noi suntem, trebuie s-o recunoaștem, în… cădere liberă.
Ca să rămânem între hotarele trasate jurnalistic de „știrea zilei”, să ne întoarcem în timp și să cităm dintr-un program electoral, cu care fostul manager al teatrului nostru încerca să-și adjudece, în alegerile locale, scaunul primăriei. Era în primăvara anului… 2000. Vă mai amintiți?
,,Vreau să-i ajut pe oameni să descopere ei înșiși mecanismul de funcționare al unui oraș de tip occidental. Ei, oamenii, pot și trebuie să înțeleagă ce înseamnă să fie proprietari, să aibă conștința propriilor valori. Bani au fost și până acum. Problema este gestionarea acestora. Nu mă voi sfii să consult populația orașului în perspectiva unor proiecte mari de investiții. Am construit un teatru și știu ce înseamnă o investiție. Am cheltuit fiecare ban cu gândul responsabil că el provine din buzunarul contribuabilului. Viitorul acestui oraș este turismul internațional, turismul cultural, serviciile generatoare de noi locuri de muncă.
Îl avem pe Brâncuși, avem o Universitate, avem un Teatru: trei elemente ale unei ecuații simple. Rezultatul nu poate fi decât unul singur. Prosperitatea orașului Târgu-Jiu! E timpul să uităm cei zece ani scurși, pe parcursul cărora noi am jucat rolul episodic al contribuabilului într-o tragi-comedie pusă în scenă de niște regizori amatori. E timpul să lucrăm cu profesioniști! E timpul pentru Târgu-Jiu!”.
Acest text poate fi asumat, cu titlu gratuit, de oricare dintre candidații cu șanse reale pentru ocuparea primăriei viitorului oraș de tip occidental. Până atunci, până când „va fi bine ca să nu fie rău”, timpul trece ireversibil și lucrează împotriva noastră…
Și totuși, există în orașul nostru un om al cetății, dăruit sufletește lucrurilor esențiale pe lângă care trecem toți în fiecare zi. Și nu face decât să lucreze sincer la un jurnal, între copertele căruia așează cu drag și numai după știința inimii lui, imaginile frumos colorate ale Lucrării lui Brâncuși, încercând să convingă pe toată lumea că suntem niște privilegiați la care Dumnezeu și-a întors fața parcă dintr-un anume interes. A rămas la latitudinea noastră să alegem din sutele de fotografii ale lui Ionel Scăunașu și să îngrijim de o carte de vizită a orașului, numai bună de făcut cadou oricând, dar mai ales la ocazii, celor care sunt interesați de aceste locuri și par a încerca să le cunoască, îmbrățișindu-le necondiționat.
Transcriem pentru cititorii Gazetei Gorjului, textul nostru care prefațează acest album de colecție, aflat de-acum la dispoziția dumneavoastră grație unei idei pe care ne-a cedat-o jurnalistul Narcis Daju și cu susținerea logistică a Centrului de Cercetare, Documentare și Promovare Constantin Brâncuși, cărora eu și prietenul Ionel Scăunașu le mulțumim, fiind convinși că astfel, suntem toți parte la Sărbătoarea Brâncuși din anul acesta:
A existat, cu siguranță, o zi învelită îngrijit în desenele tuturor hărților frumos colorate ale celor patru anotimpuri, o zi astrală pentru viitoarea carte de vizită a orașului nostru, zi în care sculptorul Brâncuși a primit la el, la Paris, sigur, cu ultimul poștalion de seară, o scrisoare expediată din România, prin care era rugat, cu ceru’ și pământu’, să se învrednicească a face ceva de-adevăratelea chiar la el acasă.
„Și nu vă spun cât de fericit aș fi să pot face ceva”… – a fost întâiul răspuns care exprima sincer că-și dorea cu ardoare să fie parte în spațiul unui prezent narativ ce urma prin Lucrarea lui să răscumpere definitiv amintirea umbrelor „neuitaților noștri eroi”. Oricât ar părea de insolit, coborârea din tren a lui Brâncuși în gara Târgu Cărbuneștilor a fost știrea vremii care s-a clasicizat oficial, ca la o comandă, supralicitând așteptările multora dintre vedetele timpului, când primul-ministru Tătărescu și Doamna Arethia l-au întâmpinat, fără un anume protocol, la reședința lor de la Poiana, oferindu-i „libertate deplină și timp deajuns” pentru ceea ce avea să facă mai întâi, așa cum căzuseră de acord, în Târgul fânului situat la marginea orașului dinspre regimente. Aici, în buza târgului de pe Jiu, el singur a hotărât să fie unicul loc din lumea albă în care să înalțe o Coloană de fier, capabilă să cuprindă într-o cinstită unire volutele neștiute de nimeni ale cerului cu pământul scormonit dintotdeauna de păcate subînțelese, plasând definitiv relația cer / pământ într-o accepțiune filozofică, reluată cu obstinație ușor romantică, de fiecare dată, când preocupările-i teoretice trebuiau integrate explicit viziunii lui atât de inovative.
Chiar și acum, farmecul acestui însemn atât de insolit, plin de semnificații și de surprize „neprevăzute”, nu stă în pitorescul exotic asociat, cu o închipuită vervă utopică, unei anume moșteniri culturale autohtone, cât în filozofia lui, care-l face sincron cu marile curente de idei ale lumii moderne de astăzi.
Brâncuși a fost curajos și vizionar când a aliniat memoria toată și întregul imaginar deja încremenit al orașului nostru de provincie unui pretext urbanistic personal și irevocabil, care s-a dovedit a fi singura opțiune pentru nevoia imperioasă de identitate magică a locului, vizând patetic și din interese dislocate, sensurile unui „joc secund” și confuz.
Coloana, apoi Poarta și Masa, conviețuiesc împreună și definitiv, însoțindu-se într-o confesiune nudă, desfășurând în fața fiecăruia dintre noi parcă o arhetipală lepădare de sine, o simbolică dramă a Cunoașterii, traversând mereu puntea tulburată de umbre dintre viață și moarte – „Via Sacra” unui oraș încă imaginar.
Viața noastră în preajma Capodoperei este susținută în conținutul ei spiritual printr-o anume tensiune intelectuală, aceasta obligându-ne structural la o dinamică imginativă, alta decât oriunde altundeva în lume, urmare adeziunii convinse la proiectul atât de îndrăzneț pe care Brâncuși a înțeles să-l înscrie curajos în arhitectura orașului. Demersul lui sculptural e doar materializarea ultimă a tuturor energiilor abstracte acumulate în timp și a mai multor experiențe simbolice – reprezentarea obiectuală a acestora înscriindu-se în năzuința-i de esență pragmatică, printr-un act profund artistic de asumare a realității istorice ca stare revelată a conștiinței. La acest mod teoretic de a judeca Lucrarea lui Brâncuși trebuie să adăugăm astăzi zbaterea dramatică a unui concetățean contemporan cu noi care încearcă, pe cont propriu, să stabilească o relație zilnică, imortalizând la secundă starea Capodoperei în imagini demne de un adevărat jurnal de campanie, aducând un beneficiu nesperat întregii comunități, oferindu-ne dezinteresat o iconografie emotiv-discursivă la zi a întregului Ansamblu. Cu imaginile oferite nouă dintr-o credință profund lăuntrică de artistul–fotograf Ionel Scăunașu, căci despre el este vorba, „plutim învăluiți în vise colorate”, relatările lui neprefăcute explicând romantic și cu patos paradoxul unui sentiment profund românesc de recunoștiință pentru „neuitații noștri eroi”. Suntem astfel la zi cu… Amintirea.
„Asta este!” – n-avem ce face, vom fi mereu împreună și pentru totdeauna în preajma Capodoperei…
Vasile VASIESCU
