EMINESCU – MITOGRAME ALE DACO-ROMÂNITĂȚII (de la epopeea dacică la misiunea istorică a poporului român)

94

Eminescu 3Când, cu ani în urmă, adunasem într-o carte studiile și eseurile pe tema străvechimii noastre (Dacoromânia profundă, studii de dacologie, 2006), încă nu aveam conturată ideea că o lucrare de această factură i-ar putea fi dedicată însuși lui Eminescu.

„Fulgerat de ideea unei epopei dacice” – cum exact observa monografistul său G. Călinescu – Eminescu ne-a dat, deși fragmentar, epopeea națională, legitimând, în poemul sociogonic Memento mori, civilizația geto-dacă în rândul marilor civilizații ale omenirii, începând de la comunităţile primitive, trecând prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, epoca năvălirii barbarilor în Europa, până la Franţa Revoluţiei şi a Împăratului Napoleon. Din 217 strofe senarii (deci 1302 versuri), cât numără cel mai amplu poem eminescian, 104 sunt dedicate Daciei legendare și eroice! Poetul se avânta, așadar, în grandioase viziuni romantice privind istoria mitologizantă a țării sale, creând desigur în perspectiva universalității. Iată de ce nu trebuie să-l vedem ca pe un paseist atemporal rătăcit în fundături mitologice sau ca pe un naționalist de îngustă viziune etno-istorică… Cunoscând bine istoria omenirii și foarte bine istoria poporului său, Eminescu a observat la timp situația istorică și noile reconfigurări geo-strategice ale Europei răsăritene, militând pentru drepturile istorice și inalienabile ale românilor, pentru o mai justă punere în valoare a tot ceea ce este românesc și autentic. Cel ce își riscase în studenție statutul de om liber prin scrierea unor articole ce vizau îngrădirea de drepturi și libertăți a românilor din Transilvania va continua să gândească și să creeze în spiritul ideii naționale. Dacoromânismul poetului, vibrând puternic atât în poezie cât și în publicistică, venea din străfunduri de veacuri, cu o întreagă istorie și mirabilă mythosofie, care vor imprima eminescianității specificitatea unui geniu preponderent romantic. „Om al timpului modern”, cum îl vedea Maiorescu în articolul din 1889, Eminescu și poeziile lui, poetul era un geniu „înnăscut”, cufundat „în lumea ideilor generale”, calificativ pe care criticul junimist îl reiterează de câteva ori în comentariul său. Dar ceea ce a impresionat foarte mult pe contemporani, deopotrivă pe amici și inamici, a fost geniul gazetăresc al poetului, în numele căruia acesta a jertfit un timp important al vieții sale. Esența vulcanică și fulminantă a gazetăriei sale și-a aruncat lava incandescentă peste tot ce falsifica și denatura ideea națională, Poetul fiind de-a dreptul obsedat de soarta poporului român și de destinul său în istorie, dincolo de „naționalismul” greșit înțeles și de insinuanta xenofobie. Actualitatea gazetăriei eminesciene este o realitate incontestabilă, aici se exprimă direct și pe de-a-ntregul poetul, gânditorul, omul „de doctrină”. Căci departe de a se înregimenta într-o anume direcție, Eminescu scria cum simțea el, cum gândea el, nu plutind peste realitățile românești, ci abordându-le cu aplomb, cu un simț al realității deopotrivă analitic și vizionar. „Românismul” lui Eminescu nu poate fi înțeles decât în relație cu prezentul social-istoric al vremii sale. S-a spus despre El că ar întrupa pe „românul pur, absolut” (Blaga). Mircea Eliade, în studiul despre Eminescu şi Haşdeu (1987), vedea în Eminescu pe teoreticianul, prin excelență, al românismului şi al naţionalismului românesc. Dar Eminescu avea în ecuația românismului său întregul popor român, nu numai pe cel aflat în granițele lui de atunci, ci mai ales pe românii din afara frontierelor naționale, indiferent că era vorba de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de morlacii din Bosnia și Herțegovina, de aromâni și meglenoromâni, după cum clar reiese din studiul Românii Peninsulei Balcanice: „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia…” Nici românii din Moravia şi Ungaria nu vor fi uitați, așa cum în alte studii se referă detaliat la istoria și soarta poporului român din Basarabia și Bucovina. E vorba de un serial de articole dedicat Basarabiei, publicat în „Timpul” (în martie 1878), o adevărată micromonografie, din care se vede cât de bine cunoștea poetul istoria ținuturilor de dincolo de Prut, viața concretă social-cultural și istorică a Basarabiei. Cineva lansa ideea „panromânismului”, în legătură cu această viziune integratoare a neamului românesc, văzând în poet un „teoretician al panromânismului”, ba mai mult un autor de „doctrină a panromânismului”… Dar Eminescu nu scria despre românii de pretutindeni în spiritul unei idei imperialiste, ci într-o înțelegere de profunzime, organică, militând așadar pentru drepturile istorice și inalienabile ale națiunii sale, străin, așadar, de ceea ce alții înțelegeau prin noțiunile de panslavism, pangermanism ori paneuropenism… Căci, conform unei memorabile propoziții, „nația românească are o singură șiră a spinării și un singur creier”. „Suntem români și PUNCTUM”, concluziona omul de concepție (v. mss.2264).

Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here