Încă din anii de liceu, cred că am fost atras de publicistică şi mi-am dezvoltat o pasiune continuă pentru gazetărie, mai ales că pe atunci era la dispoziţia noastră «Gazeta Gorjului», cotidianul prin care, aș putea spune că șansa mi-a surâs, ataşându-mă de oamenii de presă din vremea respectivă! Debutul meu în gazetărie este legat de colaborarea la această publicaţie, devenită după 1989, ca la începuturile sale cu numele de «GORJEANUL», pentru că în decursul vremii, multe texte publicistice au fost adunate şi unele au fost recuperate în cărți, dar cele mai multe, încă mai așteaptă timpul sau anotimpul în care să mă întorc la ele cu aplecare profundă! Absolvirea Facultăţii de filosofie (sociologie) a fost un fel particular de a mă reîntoarce acasă, din când în când privind prin «metaforele» poeziilor specifice vârstei şi preocupărilor mele! Scrisul a constituit şi constituie un mod fericit de a rămâne în dialog cu oamenii unor locuri de care nu mă pot în nici un fel despărți, iar, prin materialele publicate, am exersat un sentiment al dialogului, pentru care am primit aprecieri şi uneori invidii mărunte din partea unor oameni şterşi, cărora nu le-am acordat prea mare importanţă! Mi-am făcut din credinţa în Dumnezeu un fel propriu de a mă raporta la umanitate, de a mă raporta chiar la oamenii pe care nu-i cunosc, dar care mi-au mărturisit că s-au regăsit în articolele mele, că au simțit ceea ce am simțit și eu! Ca urmare, cred că nu pot să nu recunosc faptul că m-am simțit măgulit, fericit, constatând că nu scriu/strig în «Sahara» îndepărtatelor elucubraţii, pentru că m-am străduit să fiu în pas cu vremea, dar și să încerc să scriu texte care să treacă vama clipei trecătoare şi să merg înainte, fără urme ale paşilor pierduţi!
,,Cartea este o aventură minunată: în trecut şi în viitor”!
Am căutat, aşa cum caut şi acum, să scriu articole care să nu aibă un «certificat de garanție», roşu, verde sau de altă culoare, pentru că marea Garanţie a perenităţii noastre în aceastî viaţă este numai Bunul Dumnezeu! Mereu caut să nu scriu lucruri în care să nu cred, chiar dacă am resimțit adesea frustrările constrângerilor de spațiu pe care publicistica le impune, şi cenzura le validează, cu imperativul de a nu admite compromisuri, mai ales că din când în când, mi-am propus ca să fac şi câte un volum editorial și să adun între coperțile sale ceea ce avusese deja o primă confruntare cu cititorul de presă! Textele inserate în fiecare carte, cred că n-ar fi existat fără impulsul asumat prin amabilitatea redactorilor de publicaţii la care am colaborat, iar, cuvintele unui înţelept scriitor apusean sunt de-a dreptul memorabile pentru mine în acest sens: „Am cerut lui Dumnezeu putere ca să poruncesc. El m-a făcut slab ca să învăţ a mă supune. I-am cerut sănătate să pot isprăvi multe, mi s-a dat boala ca să împlinesc lucruri mai bune. Bogăţie L-am rugat să-mi dea, ca să fiu fericit. Mi s-a dat sărăcia ca să rămân înţelept. Onoare am cerut ca să fiu lăudat de oameni, devenit-am umilit ca să simt nevoia ajutorului lui Dumnezeu“, pentru că fără ajutorul Lui Dumnezeu, omul nu valorează mai nimic! Iar, indivizii cu valoarea «zero», mereu ar cădea sub incidenţa cuvintelor marelui Grigore Moisil, care spune că: ,,Un zero, la orice putere, tot nulitate e!”, mai ales că de cele mai multe ori, comuniunea spirituală prin credinţă vine numai de la Dumnezeu şi de la înţelepciunea împletită cu credinţa a săteanului care s-a cununat cu veşnicia pământului şi a satului său natal! Am scris o carte despre depopularea mediului rural, din care prezint fragmente edificatoare, dar, orice preocupare în această direcţie se îndreaptă către sat şi către săteanul care din moşi-strămoşi s-a cununat cu veşnicia! După cum ne spune însuşi Părintele Dumitru Stăniloae, săteanul credincios resimte puterea Harului Duhului Sfânt în toate lucrurile şi lucrările sale, pentru că îi înseninează sufletul şi cugetul pentru a afla nepătrunsa Taină şi ocrotire a Tatălui Ceresc, a Maicii Domnului, folosind unele diminutive de o frumuseţe aparte, cum ar fi «Măicuţa Domnului» sau «Dumnezeu drăguţul», cuvinte slăvite de binecuvântare a sfântului ajutor Dumnezeiesc! În acest fel, metafora veşniciei născute la sat demonstrează o anumită percepţie harică a legăturii dintre timpul truditor şi cuprins în lucrare, ca şi timpul recoltării, al ofrandei, ceea ce explică faptul că se pot prevedea unele lucruri sub aspectul pregătirii practice, dar, dacă nu plouă şi cerul arde şi se topeşte de foc, dacă izbeşte cu grindină frunzele verzi ale plantelor şi ale grădinilor oamenilor, omul simte că munca lui se face fără rost. Uneori se întâmplă ca după sămânţa sădită pe ogor, să fie pregătit şi de o sărbătoare ce se converteşte în ritualuri specifice care dezvoltă o legătură spirituală trăită existenţial în rugăciune şi cu multă răbdare, ca o nădejde în ziua de mâine. Prin aceasta, satul duhovnicesc a păstrat în vatra sa de veacuri o serie de valori spirituale, morale şi culturale care trebuie aduse din nou în actualitatea unor vremuri de răscruce, fără a cădea, însă, într-un patetism nostalgic şi paseist, îndreptat cu orice prilej spre trecut. În ultimele decenii, vedem cum se accentuează o criză profundă a satului românesc, atât sub aspect demografic, prin pustiirea locurilor, cât şi sub aspectul vieţii spirituale, prin slăbirea credinţei şi prin pierderea identităţii comunitare. În profunzimea căutării locului de altădată, satul românesc, aşa cum se prezintă, pare răstignit între idealizare nostalgică şi abandonare practică, între criza de identitate tradiţională şi supravieţuirea precară, iar în asemenea împrejurări delicate, speranţa pentru viitorul satului românesc, un spaţiu în esenţă duhovnicesc, se află în reverberaţia unor provocări ale veacului, într-un amalgam de prefaceri care prefigurează mai puţin un viitor predictiv şi pe alocuri activ, cât, mai ales, un prezent păstrător de iluzii. Pentru oamenii de azi şi de mâine, trecuţi prin frica pandemică adusă de nu ştim unde pentru a ne ruina sufleteşte, un fel de nădejde vine prin stropii de ploaie care hrănesc rădăcinile, iar stropii dătători de roadă, întotdeauna vin de sus şi nu privesc nicidecum voinţa oamenilor, deoarece numai lucrarea pământului depinde oarecum de aceştia, astfel încât, atunci când vine ploaia din ceruri şi stâmpără setea unui pământ însetat de lumină şi de roadă, oamenii se uită unii la alţii, aşa cum ziua de mâine poate fi privită cu discernământul critic şi creator al unei strădanii care nu se dezminte.
,,Cartea e un univers secret creat de un om înzestrat cu geniu”!(Voltaire)
Printr-o analiză atentă şi bine susţinută se poate constata că spre deosebire de alte instituţii şi structuri sociale cum ar fi: grădinițele, școlile, universităţile, cluburile, teatrele, societățile comerciale, fermele agricole, o serie de firme şi uzine, organizații politice sau sindicale care funcţionează o anumită vreme şi apoi dispar, instituţia bisericii rămâne locul de slujire duhovnicească și de conviețuire tainică a omului în comuniune cu Dumnezeu, Cel aflat permanent înlăuntrul Bisericii, deci, înlăuntrul Casei Sale. În semiotica sa, termenul de biserică, nu priveşte doar construcţia de lemn sau de cărămidă, poate chiar de piatră, ce poate fi asemuită marilor temple din antichitate sau moscheilor, ci, ea se constituie din «pietre vii»: ,,căci voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”, aşa cum spunea Sf. Ap Pavel, supranumit şi Apostolul neamurilor. În slujbele comunităţilor din parohie, precum se întâmplă în ortodoxie, dar precizarea este valabilă şi în cazul altor culte, se aduce Slavă Lui Dumnezeu, prin smerite rugăciuni și prin slăvite cântări de laudă şi de preamărire, de mărită slavă și de profundă mulțumire, prin diferite practici şi ceremonii care se oficiază în cadrul sărbătorilor cultice: botezuri, cununii ale mirilor, parastase de pomenire, ungeri cu mir, diferite rugăciuni pentru oamenii bolnavi şi rugăciuni pentru cei plecaţi la ceruri, acolo unde se plămădeşte hrana cerească necesară sufletului aflat în căutarea sensului vieţii veşnice. Rolul vieţuirii continue în comunitatea de parohie poate fi acelaşi mereu, numai prin experienţa vieţii duhovniceşti, ţinând seama de faptul că niciodată societatea creştină nu a fost o societate izolată şi însingurată sau individualistă, bazată pe distanţare socială, aşa cum ne impun promotorii minciunii pandemice, pentru că ortodoxia este o comunitate sudată şi organizată pe baza unor reguli de convieţuire şi de armonie socială.
Ţăranul creştin resimte de multe ori şi nevoia stringentă de a se completa şi prin aproapele său, iar dacă ajunge să conştientizeze această nevoie, cu timp şi fără timp, el încearcă să respecte şi poruncile care sunt însoţite de iubirea faţă de divinitate şi faţă de semeni, cele două căi şi negrăite modalități prin care întotdeauna un creştin autentic ajunge să fie el însuşi, nicidecum individul autosuficient în desăvârşirea continuă, dar, totodată şi stăruitoare în înălţarea sa duhovnicească, în unirea continuă cu spiritul comunităţii. Pentru că Mircea Eliade spunea că omul credincios este un om total, viaţa confirmă că locuitorii satelor au mereu credinţa în suflet, dar, în acelaşi timp, ei conştientizează şi faptul că nu există om care să nu păcătuiască, pentru că numai mortul nu ajunge ca să mai săvârşască greşeli păcătoase. În tradiţia satului se consideră că un copil are chiar de la naşterea sa unele mici păcate: două sunt ale părinţilor săi, unul al moaşei care l-a moşit, dar, pruncul mai are şapte dintre păcatele mamei sale, pentru a-i alina durerile naşterii, iar în spusele glumeţului satului, păcatul se ţine aproape de om, cum se ţine scaiul de oaie! De aici zicala: Orice-ai face şi cum ai da-o, de păcat nu scapi, că îl ajungi tu pe el sau te ajunge el pe tine. Prin aceasta, se constată că sunt etnologi care explică şi un fel de înţelegere pe care oamenii satelor o dovedesc înaintea omului păcătos. Acela care a făcut o faptă rea, chiar una de neiertat, va fi mustrat de comunitate, de judecata obştei, dar, până la urmă, el se bucură de înţelegere şi de iertare, apreciindu-se că în asemenea cazuri, peste bietul om se abate necazul din afară, peste care nu poate trece cu atâta uşurinţă. De altfel, există şi părerea potrivit căreia omul păcătos, cât ar fi de rătăcit, mai are în el, cât de cât, uneori şi sămânţa binelui şi mai dovedeşte că în sufletul său încolţeşte chiar un sâmbure al îndreptării! Ca într-o parabolă pilduitoare, uneori săteanul a constatat că albinele fac mierea cea bună agonisind pe spinii din locurile părăginite, pe când oamenii nu pot să ascundă păcatul, pentru că pretutindeni şi întotdeauna veghează cu atenţie ochiul Atoatevăzătorului. Tocmai în acest fel, necazurile sunt apreciate ca fiind izbăviri de păcate, pentru că o anumită faptă, nu va rămâne niciodată nerăsplătită, nimic nu poate rămâne tăinuit şi fără să fie pedepsit! Se întâmplă deseori că răsplata îl ajunge pe omul păcătos şi îl trăzneşte în ceea ce are el mai drag şi considerat mai scump, când îi moare nevasta sau moare copilul, când moare vita care trage la jug sau îi arde casa, uneori şi altceva din obor, pentru că în acest fel, se poate contura şi o imagine grăitoare şi relevantă despre ceea ce se dovedeşte a fi răsplata păcatului în cealaltă lume. Pentru că aşa cum desluşim din Sfânta Evanghelie, mulţi dintre cei chemaţi de Dumnezeu la Împărăţia Cerului, vor întârzia multă vreme ca să vină, preferând chemarea spre cele trecătoare, înşelătoare şi amăgitoare prin manipulare ale acestei lumi în care bogaţii şi săracii au puţine motive de a fi împreună unii cu alţii!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
