Românii trebuie să îl cinstească pe Raed Arafat, pentru că este unul dintre medicii care îşi dedică viaţa apărării sănătăţii lor. Faptul că, în Gorj, circulă ambulanţe apropiate de standardele Europei civilizate, chiar dacă pe nişte drumuri destul de prost întreţinute ca să poată fi o emblemă pentru naţiune, este datorat insistenţelor acestui medic deosebit de a dota serviciile judeţene cu maşini de urgenţă.
Starea de sănătate a populaţiei s-a degradat atât de mult încât ambulanţele abia mai fac faţă solicitărilor de transport şi, slavă Domnului, este nevoie de transport medical asistat către toate clinicile din ţară. Unele cazuri sunt dramatice, iar transportul lor devine dificil pentru faptul că cele mai bune maşini sunt trimise cu echipaje complete, cu medic şi asistent, la cele mai grele cazuri, deşi nu există vreo lege care să permită discriminarea unui cetăţean român aflat în dificultate. Totuşi, rămân cazuri care sunt rezolvate, deşi sunt urgenţe, cu maşinile de transport, pentru că ambulanţele de tip B şi ATI se mai pot şi ele defecta. Este esenţial ca pe drumurile ţării, în actuala competiţie şoferească generată de multitudinea de maşini achiziţionate în ultimii ani, ambulanţele să aibă semnalizările acustice şi luminoase în funcţiune.
Nopţile trecute, o maşină de tip B care fusese stabilită să transporte o urgenţă ortopedică de la Motru la Timişoara a fost înlocuită cu o maşină de transport de tip A, în care medicul de serviciu a avut inspiraţia să mute tot ceea ce era necesar ca maşina de tip A să poată fi funcţională pentru o urgenţă. Inspiraţia de a muta o saltea vacuum a facilitat transportul unei doamne care avea o fractură de col femural şi care, în absenţa vacuumului, nu ar fi putut să fie transportată pe drumurile care duc prin Defileul Jiului, pe la Haţeg, către Timişoara, pentru că aceste drumuri au porţiuni în care nu se poate merge nici cu căruţa cum trebuie. Vacuumul şi-a făcut datoria, pacienta care era şi diabetică declarând că se simte mai bine decât pe patul de spital. Timpul a fost blând în noaptea aceea, până la Timişoara neexistând niciun pic de ceaţă, totuşi durata transportului s-a ridicat la peste patru ore din cauza drumului rău. Această călătorie a speranţei a avut punct terminus într-un mare şi vechi spital al Timişoarei unde, din păcate, există rampă doar până la parter iar ortopedia se află undeva la etaj, motiv pentru care trebuie urcate scări, ca la bloc. Şi această etapă s-a rezolvat, prin mobilizarea de forţe făcută ad hoc, însă cu ajutorul aceleiaşi saltele vacuum care a ferit-o pe pacientă de mişcări bruşte şi de dureri. Ca o curiozitate, grupul social pentru persoanele venite din afară era situat undeva sub scări, şi era insalubru, atât de insalubru încât cred că vreun asigurat al Europei unite nici nu l-ar folosi, chiar în caz de strictă nevoie. Nu i-am dat niciodată dreptate lui Traian Băsescu, însă cred că pentru a deveni performant un spital are nevoie de medici mari, de personal devotat, de decizii bune dar şi de o clădire cu dotări şi amenajări la standarde.
Drumul speranţei de la Gorj spre vest, s-a încheiat prin transferul de la un spital vechi, renovat de curând, din Gorj, către alt spital, rămas aşa în aşteptarea unor vremuri mai bune. În rest, pe drumul de întoarcere, ambulanţa de tip A a venit mai încet decât s-a dus, pentru că şi-a reluat utilitatea de maşină de transport iar ambulanţierul nu a vrut să deranjeze traficul folosind semnalizarea acustică şi luminoasă.
Notă: în Gorj Serviciul Judeţean de Ambulanţă urmează soarta altor servicii judeţene: medicii au început să cam plece, personalul este îmbătrânit şi puţin, echipajele operative fiind pe an ce trece din ce în ce mai ocupate în ceea ce priveşte timpul de lucru, pentru că uneori şi asistenţii şi şoferii, nemulţumiţi de lefurile destul de mici şi de munca suficient de grea, îşi caută altceva mai bun sub soarele european, chiar dacă viza pentru spaţiul Schengen mai întârzie. Acum trebuie să îi dau dreptate preşedintelui, pentru că a venit vremea acelor reglaje fine, a angajărilor în punctele nevralgice, acolo unde de multe ori, dintr-o întâmplare sau alta, oameni care pot să muncească şi îşi asumă riscul urgenţelor au de suferit şi din cauza altor medici, care se grăbesc să dea decizii fără să ştie câţi oameni au nevoie de intervenţii şi pe timp de noapte; ce disconfort încearcă fiecare familie din Gorj atunci când un echipaj al ambulanţei întârzie pentru că este plecat la altă solicitare sau pentru că, pur şi simplu, nu mai există personal. Din acest punct de vedere drumul speranţei este la fel de sinuos în orice colţ de ţară şi, din păcate, nu poate fi rezolvat nici cu promisiuni şi nici cu amânări, ci doar cu o infuzie binemeritată de tehnică şi de personal. Altfel, de ce s-ar mai plăti contribuţii de sănătate în această ţară?
Constantin Bunilă
