Convorbire cu artistul plastic bulgar IVAN KANCEV, şcolit în România, admirator al lui Brâncuşi şi prieten al Gorjului – „Exprimările lui Brâncuşi în operele Sale sunt perfecte precum Zborul păsărilor!”

159

Prima oară, numele bulgarului Ivan Kancev l-am legat de acela al unui caricaturist ce publica în celebra pagină de umor RAC-ul al revistei FLACĂRA, condusă de poetul şi publicistul de mare forţă Adrian Păunescu, Redactor Şef în perioada anilor 1973-1985. Repet, pe atunci, nu ştiam prea multe despre domnia sa, dar l-am reîntâlnit în Gorj la manifestările GorjFest, la Tabăra privată de Sculptură „Acasă la Brâncuşi” din Peştişanii anului 2013 – realizată graţie omului de afaceri Vasile Brâncuşi. Convorbirea de faţă am purtat-o într-o seară, când domnia sa împreună cu alţi cinci caricaturişti din Bulgaria erau oaspeţii Gorjului şi ai lui Teodor Dădălău. Care-i invitase la Festivalul de Umor „Ion Cănăvoiu”, ediţia a XXI-a.

Născut lângă Gabrovo

-Maestre, unde v-aţi născut?
-Ştiţi, înainte de oraşul Gabrovo, care-i acum reşedinţă de regiune, am trecut împreună cu Doru Dădălău şi v-am arătat oraşul Sevievo, unde sunt cele trei fabrici americane. Satul natal este între Gabrovo şi Sevievo, la 15 km de Gabrovo. Acolo am urmat primele opt clase elementare. Până-n 1958 nu era colectivizare şi mergeam cu bunicul cu boii la arat. Cu caprele mergeam singur, apoi ne-au lăsat doar o bivoliţă. Am dat examen, după clasa a VIII-a, proba de desen la Sofia şi acolo am urmat liceul cinci ani. În 1969 mi-am luat Diploma de absolvire – Bacalaureatul – şi doream să intru la Secţia de pedagogia Artelor a Universităţii din Veliko Târnovo, a doua universitate după cea din Sofia şi ca vechime şi ca mărime. Era un oraş mare, superb şi cu o mare vechime, fusese fondat de Asan şi Petrov. Un oraş de cărturari. Aici s-a introdus pentru prima oară isihasmul, de viitorul Sfânt Teodosie, care era Patriarh în vremea lui.
-La Bacalaureat, v-a fost uşor?
-Oarecum. Am susţinut numai probele de desen şi compoziţie, iar de proba de limba şi literatura bulgară am fost scutit. De ce? Pentru că aveam numai note de 10 în timpul anului. Paradoxal, deşi mă gândeam la Universitatea din Veliko Târnovo, am dat la Sofia şi am picat la a doua probă, cea de compoziţie.
-V-a supărat rău situaţia asta?
-Nu. Dar m-au luat în armată, unde n-am stat prea mult în unitatea militară. Făceam caricaturi încă din liceu şi am trimis desene la ziarul trupelor respective, de care aparţinea unitatea mea. Ca militar, mă aflam lângă Veşloko Târnovo şi m-am trezit că la nici trei luni de zile a venit un ofiţer de la Sofia, unde era redacţia ziarului militar şi m-a luat la ei. Prin anii ‘69-’70, rar se găsea letraset şi aveau nevoie de grafician ca să le deseneze titlurile. Redacţia se afla la Sofia, lângă Teatrul naţional, şi după doi ani de armată boierească m-am pregătit ca lumea pentru admiterea la o facultate.
-Bine-bine, dar cum aţi ajuns la Bucureşti?
-Am luat note bune şi mi-au propus, dacă vreau, să urmez Facultatea de sticlărie de la Bucureşti, unde-i acum Academia Naţională de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu”, pe atunci numindu-se doar Institutul cu acelaşi nume. Normal, un an am urmat cursuri de limba română la Universitatea Bucureşti şi, apoi, încă patru ani pe str. Griviţei nr. 28. La nr. 22, pe aceeaşi stradă Griviţei, se afla cuptorul nostru de Sticlărie.

Ucenicia în Bucureşti, ca mare şansă!

-Ce amintiri aveţi din acea perioadă a studenţiei bucureştene?
-Între 1973-75, am avut-o profesoară universitară pe Zoia Băicoianu, la care se vedea că fusese frumoasă în tinereţe şi care frecventase Cercul de prieteni parizieni ai lui Brâncuşi. Domnia sa făcea sculptură în sticlă. Ştia despre băutură mai mult decât noi – studenţii -, care evident băuserăm mai mult decât ea, sculptoriţă de pahare! Cu profesoara Lucia Ioan învăţam pictură, desen şi compoziţie, vreme de trei ani. Am mai avut norocul să-l avem ca dascăl şi pe marele ceramist Costel Badea, acela care-a transformat ceramica românească în sculptură în ceramică. Vedeţi, deşi nu mi-a predat, l-am cunoscut personal şi pe Imensul pictor Corneliu Baba. La fel, pe pictorul Ion Popescu-Negreni, stabilit în Otopeni, profesor ce făcuse şi prizonierat, fiind pensionat în 1971, deşi mai preda ore la studenţii cei mari. Mai predase şi ceramică şi sculptură în sticlă-metal. După ce terminase Academia de Arte, la Brăila parcă, fusese pe frontul celui de-al doilea Război Mondial, a stat în lagărul de prizonieri de la Krasnodar. Ne arătase şi fotografii din lagăr. Mare pictor este Ion Popescu-Negreni, păcat că n-am avut norocul să învăţ de la el. Pictorul Constantin Blendea, din comuna Peştişani, era decan la Facultatea de pictură. Noi îl aveam Decan pe ceramistul Romeo Voinescu. Ce mai, am avut porofesori extraordinari de buni la Bucureşti şi contacte cu mari artişti.
De la ei am reţinut multe, printre care şi modul cum să te comporţi cu cei tineri. Pentru că elevii sau studenţii percep totdeauna ideile – m-a ajutat imens în cei 20 de ani cât am fost profesor de desen, de pictură şi modelaj la Liceul din Veloko Târnovo. Iar din 1996, prin concurs, am obţinut postul de conferenţiar pentru pictură la Universitatea din Şumen. Fiind la peste 200 km de Gabrovo, m-am transferat în anul 2000 la Veliko Târnovo. Din anul 2006 sunt profesor universitar şi de atunci datează prima mea participare la „Brâncuşiana”, a doua fiind în 2007. Anul trecut, m-au chemat prin criticul de artă Alice Dinculescu, constănţeancă opriginară din Gorj.
Şi acum, în 2013, am participat la Tabăra Internaţională de Sculptură în lemn „Acasă la Brâncuşi”, organizată de Omul deosebit care este Vasile Brâncuşi. Din start, mi-am ales trunchiul de stejar cel mai plin de ramuri şi am izbutit o lucrare bună, zic eu.
-Despre perioada Cenaclului de caricatură, ţinut acasă la Nicolae Claudiu, unde participa şi Ion Dogar-Marinescu, ajuns mai apoi caricaturistul cotidianului New York Times, sper, vom vorbi cu un alt prilej. Care-i, totuşi, prima tabără de creaţie din România la care aţi participat?
-La Tescani, în 1992, unde şi-a avut moşia compozitorul George Enescu. În anii ‘96 şi ’97 la Reşiţa, la Gărâna – un fost sat nemţesc – la tabără de pictură, iar în 2000-2002, ediţii la rând, la tabără de ceramică la Constanţa. În 2008, altă tabără de sculptură în piatră, la Mânăstirea Dervent. Se ţine şi acuma.
-Pricep că sunteţi legat de România, dar cum de vă exprimaţi în toate genurile artei: pictură, sculptură, ceramică şi caricatură de şevalet?
-Nu cred că sunt o excepţie, mai toţi artiştii contemporani nu sunt robii doar uneia dintre acestea. Aşa de pildă, sunt membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Bulgaria, la Secţia Pictură, mai de demult, iar din 1 ianuarie 2013, sunt şi Membru de Onoare al UAP din România.
În anul 2011, am avut o Expoziţie personală de pictură la Bucureşti, la Galeriile SIMEZA, împreună cu colegul meu de facultate Constantin Apostol – pictor şi profesor universitar la Teologia din Bucureşti. Dar şi cu Dumitru Radu, care-i sculptor şi predă desen.
-Zilele trecute, în Gorjeanul, scriitorul C. Zărnescu a publicat şi comentat un poem dadaist – în proză – al lui C. Brâncuşi. Care, iată, nu era doar prieten cu B. Fundoianu, Tristan Tzara şi alţi dadaişti francezi, ci chiar a creat texte dadaiste.
-În limba română există DA, ca afirmaţie. Care-i la fel în limba rusă, dar şi în limba bulgară. Ei bine, în bulgară dacă spui DADA înseamnnă NU! Evident, nu are legătură cu dadaismul, dar prea seamănă.

Almanahul TRIBUNA – 76, mi l-a apropiat pe Brâncuşi !

-Primele contacte cu creaţia marelui Brâncuşi, de când datează?
-Apropos de C. Brâncuşi. Am şi acum un ALMANAH scos de revista TRIBUNA, de le Cluj, din 1976, când se împlineau 100 de ani de la naşterea Titanului de la Hobiţa. Acolo, printre diferite poezii dedicate lui Brâncuşi, desene, eseuri, de brâncuşiologi din toată lumea şi din România, amintiri ale lui Barbu Brezianu şi Ştefan Georgescu-Gorjan, constructorul Coloanei fără sfârşit, am găsit şi Aforisme, adunate de amicul dumneavoastră, scriitorul C. Zărnescu. Le citeam seara şi în Atelier, când mă pregăteam să lucrez.
-V-au marcat aşa de mult?
-Unele expresii, eu nefiind român, îmi erau mai greu de tradus şi de înţeles. Le am în manuscris, le-am xeroxat şi de atunci le-am tot dat la pictori prieteni, la elevi şi, normal, la studenţii mei. Regret că şi în anul 2005 mă chemaseră la Simpozionul Internaţional „Brâncuşiana” şi la Tabăra cu acelaşi nume, dar n-am putut să vin. Întrucât mă angajasem să organizez o mare Tabără de sculptură în oraşul meu – Gabrovo.
În schimb, am recomandat şi trimis doi colegi bulgari care mi-au adus şi mie Albume de Poezii-Poems, semnate de Tudor Arghezi, editate în limbile română şi franceză. Un coleg bulgar a tradus aforismele lui Brâncuşi dintr-o variantă în limba engleză, unde li se cam pierdea sensul.
-Care v-a rămas cel mai mult la inimă dintre aforismele lui Brâncuşi?
-Acela care spune un mare şi imens adevăr. Că „lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este să te pui în situaţia de a le face”. Cu experienţa mea de acum, firesc, îl pricep ca lumea. Niciodată intrat în Atelier nu mă apuc direct de lucru. Mă gândesc la ce am de făcut, îmi beau cafeaua şi îmi intru în ritmul creaţiei. Dacă munceşti ca un nebun, nu iese nimic.
Opera – mai zicea Brâncuşi – trebuie făcută ca o crimă perfectă, fără nicio urmă de intervenţie brutală. După primele contacte cu aforismele lui Brâncuşi am dat peste cele ale filosofului chinez Lao Tze. Şi mi-am dat seama, fără ca ei să se fi cunoscut, fiind din alte milenii, că unele aforisme ale chinezului parcă le copiau pe cele semnate de Brâncuşi. Un colosal artist, care-a pornit de la ceea ce este simplu, operele sale conţin autenticitate şi au transformat în artă autenticitatea. Fără să fi avut modele de felul acesta, el fiind creatorul artei moderne universale.
-Revin la întrebarea cu multiplele faţete ale artistului plastic Ivan Kancev. Cum aţi ajuns la atâtea forme de exprimare ale unui singur artist?
-După anii ‘80, pe plan mondial artiştii abordau mai multe genuri. Exemplele imenşilor artişti totali Picaso şi Matisse, care erau şi pictori şi sculptori – sunt edificatoare. În pictură te tentează culoarea şi lumina cu care n-ai cum să te joci în sculptură. La lucrarea mea de la Peştişani, am luat o buturugă cu crengi, intenţionat. M-am jucat cu spaţiul şi cu formele. Brâncuşi zicea aşa: „Nu pomul geometrizat, ci o geometrie umanizată. Este exact ceea ce exprimă Brâncuşi în operele sale precum „Zborul”.

Cum să trăieşti din artă?

-În Bulgaria, se poate trăi din artă?
-Şi da, şi nu. La mine-i mai simplu, că sunt profesor universitar, deci am un salariu sigur. Dacă-mi dau doctoratul, ori dacă devin profesor de Onoare iarăşi îmi creşte leafa. Altfel, depinzi de cum ai relaţii, cum te descurci şi ce comenzi primeşti.
-Aveţi lucrări în numeroase colecţii private?
-Nu doar în colecţii private, în Bulgaria am şi în colecţiile statului. Cele muzeale, adică.
N. Roşca

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here